Capitolul 1
În blocul de la marginea orașului, după-amiezile aveau un miros de tei și de detergent proaspăt. În fața scării, trei fete își făceau loc printre biciclete și ghiozdane.
Mara era cea mai atentă la toate detaliile. Observa dacă un vecin își uitase plasa pe bancă sau dacă o pisică se ascundea sub mașini. Ioana râdea ușor și repede, de parcă avea o cutie cu glume în buzunar. Iar Daria… Daria era genul discret. Când se simțea în siguranță, vorbea mult și avea idei. Când nu era sigură, vocea i se micșora, ca o lumânare ferită de vânt.
În ziua aceea, Daria ținea în mână un bilețel de la mama ei: „Te rog, după teme, du o sticlă de ulei doamnei Miron. Și vezi să nu uiți să iei și pâine.”
— Mergem cu tine! a zis Ioana. E o misiune serioasă: ulei și pâine.
— Și poate primim și o prăjitură, a completat Mara, cu un aer de detectiv.
Daria a zâmbit, dar și-a strâns bretelele ghiozdanului. Pe doamna Miron o știa. Stătea la etajul patru, într-un apartament cu hol lung. Holul ăla era mereu mai întunecat, chiar și ziua.
Daria a înghițit în sec, fără să spună de ce.
Capitolul 2
Au urcat scările încet. La etajul doi, un băiat trăgea după el o pungă cu sticle pentru reciclat. La etajul trei, cineva asculta muzică tare și o tobă bătea ca o inimă grăbită.
În fața ușii doamnei Miron, Ioana a apăsat soneria și a făcut o reverență exagerată.
— Bună ziua, doamnă! Avem livrare specială!
Doamna Miron a deschis și a zâmbit. Avea părul alb, prins într-un coc și o broșă în formă de frunză.
— Intrați, fetelor. Mulțumesc, Daria. Aoleu, ce bine că ai venit. Tocmai mă pregăteam să fac clătite.
Cuvântul „clătite” a făcut ca Mara să ridice sprâncenele, ca și cum ar fi primit o veste importantă.
Au intrat în sufragerie, unde era lumină și mirosea a vanilie. Daria s-a relaxat un pic. Dar când doamna Miron s-a întors spre bucătărie și a spus:
— Daria, te rog să-mi aduci sticla din sacoșă. E pe hol, lângă cuier.
Daria s-a oprit. Holul era acolo, dincolo de prag. Și, deși era zi, becul din tavan era stins, iar ferestre nu prea erau. Umbrele se adunau în colțuri, ca niște cârpe negre.
— Pot să… să vină și ele? a întrebat Daria, abia auzit.
Ioana a făcut un pas înainte, fără să întrebe de ce.
— Desigur. Echipa de livrare nu se separă.
Mara s-a uitat la Daria cu atenție. Nu a râs. A dat doar din cap, ca și cum ar fi înțeles ceva important fără să fie spus.
Au mers împreună pe hol. Daria a simțit cum îi bate inima mai tare. În mintea ei, întunericul nu era doar lipsă de lumină. Era un loc unde lucrurile obișnuite puteau să pară altceva: haina de pe cuier devenea un om, umbrela o mână.
Ioana a aprins lanterna de pe telefon și a făcut un cerc de lumină pe jos.
— Uite, o planetă! a spus ea. Aici trăiesc șosete dispărute.
Daria a scos un râs mic, surprins. Mara a luat sacoșa, a găsit sticla și au revenit repede în sufragerie.
Daria și-a dat seama că, de data asta, trecuse prin hol fără să-și țină respirația tot drumul. Doar jumătate.
Capitolul 3
După clătite (două pentru fiecare, „doar două”, cum a zis doamna Miron, dar clătitele erau mari cât farfuria), fetele au ieșit pe scară.
— Daria, a început Mara, pe un ton liniștit, tu… te sperii în locuri întunecate?
Daria a simțit că i se încălzesc obrajii. Ar fi vrut să spună „nu”, să pară curajoasă. Dar Mara nu părea genul care pune întrebări ca să te încurce.
— Da, a recunoscut Daria. Mai ales dacă sunt singură. Simt că… că pereții sunt mai aproape. Și că orice zgomot e… prea mare.
Ioana a făcut ochii mari.
— Și eu mă speriam când eram mică de debara. Până am descoperit că acolo se ascund doar… mături. Și o minge dezumflată.
— E normal, a zis Mara. Creierul nostru iubește să completeze golurile. În întuneric, nu vede clar, și atunci inventează.
Daria a clipit. „Inventăm”, și-a spus. Sună mai puțin ca un monstru adevărat și mai mult ca o poveste pe care ți-o spune mintea.
— Și ce facem? a întrebat ea.
Ioana a ridicat un deget, ca profesoara de matematică.
— Facem un plan! Un plan de îmblânzit întunericul.
Mara a zâmbit.
— Un plan blând. Fără forțări.
Au coborât până la parter. În fața scării era un panou cu anunțuri. Pe el, o hârtie colorată spunea: „Vineri: Seară de jocuri pentru copii la sala de la subsol. Ora 18:00. Toți sunt bineveniți.”
Daria a înghețat puțin. „Subsol.” Cuvântul avea gust de umbră.
Ioana a citit cu voce tare și a strâmbat din nas.
— Subsolul e cam… misterios. Dar eu vreau să merg. Poate e un joc cu indicii!
— Ești de acord, Daria? a întrebat Mara, fără să împingă.
Daria a privit ușa care ducea spre subsol, cu grilajul ei metalic.
— Dacă… mergem împreună, a zis ea încet.
— Mergem împreună, a confirmat Ioana. Ca o echipă de supereroine care au doar un singur superpoder: bunul simț.
Mara a râs scurt.
— Și toleranță. Și răbdare.
Daria a simțit că i se așază ceva în piept, ca o pătură moale.
Capitolul 4
În zilele până vineri, au exersat. Nu ca la sport, cu fluier și timp cronometrat. Mai mult ca la o prietenie care învață un lucru nou.
Într-o seară, Mara a invitat fetele la ea. Mama Marei le-a lăsat în sufragerie o tavă cu felii de măr și a spus:
— Dacă vă jucați cu lanternele, aveți grijă la ochi. Și la pisica noastră, că se crede leu.
Până și pisica părea de acord, pentru că a apărut imediat, cu coada ridicată.
Mara a stins lumina pentru câteva secunde. Nu complet, pentru că de la bucătărie venea o dâră luminoasă.
— Observați? a șoptit ea. Nu e chiar negru. Sunt nuanțe. Întunericul are tot felul de… griuri.
Ioana a aprins o lanternă mică și a pus-o sub un pahar de plastic. Paharul s-a luminat ca un felinar.
— Dacă întunericul e o mare, noi punem balize, a zis ea.
Daria a stat cu spatele lipit de canapea. A inspirat și a numărat în gând până la trei, cum îi spusese Mara.
— Dacă apare o umbră ciudată, verificăm, a zis Mara. Ne apropiem încet și vedem ce e. Nu fugim direct.
— Și dacă e… o haină pe scaun, îi cerem scuze că am crezut că e monstru, a completat Ioana.
Daria a zâmbit. Apoi, cu un curaj mic, dar adevărat, s-a ridicat și a mers până la bibliotecă, unde colțul era mai întunecos.
A întins mâna și a atins un obiect. Era doar un glob vechi, prăfuit.
— Vezi? a spus Mara. Creierul a zis „ceva necunoscut”. Mâna ta a zis „glob”.
Daria a simțit o mândrie discretă. Nu o mândrie care țipă. Una care stă cuminte.
Capitolul 5
Vineri seara, sala de la subsol era deschisă. Un bec lung lumina încăperea, dar pe coridor, până acolo, erau zone mai întunecate. Înăuntru se auzeau râsete, zaruri care se rostogoleau și un miros de ceai.
La intrare, un băiat cu ochelari aranja cutii cu jocuri pe o masă. Lângă el, o fată mai înaltă, cu accent diferit, ținea o listă.
— Bună, eu sunt Amina, a spus fata. Dacă vreți, vă puteți pune numele aici.
Ioana a șoptit:
— Îmi place cum spune „Amina”. Parcă e un nume care vine cu poveste.
Amina a auzit și a zâmbit.
— Vine din povestea familiei mele, a zis ea. Ne-am mutat aici anul trecut. Încă învăț străzile.
Mara a scris numele lor pe listă, cu litere ordonate.
Daria s-a uitat spre coridorul întunecos din spatele lor. Ușa de la subsol s-a închis încet, lăsând un clic. Pentru o clipă, Daria a simțit că aerul e mai greu.
— Ești bine? a întrebat Mara, simplu.
Daria a dat din cap, dar nu complet convinsă.
— Nu trebuie să fii curajoasă toată dintr-odată, a spus Ioana. Doar pe bucățele.
Au ales un joc de cooperare, în care trebuiau să rezolve împreună un mister într-un oraș imaginar. Amina s-a așezat cu ele.
— În jocul ăsta, a explicat Amina, nu câștigă cine strigă mai tare. Câștigă cine ascultă.
Daria a ridicat privirea. I-a plăcut fraza. I s-a părut corectă, ca o regulă bună de viață.
În mijlocul jocului, becul din sală a pâlpâit. O dată. De două ori. Apoi s-a stins pentru câteva secunde. Cineva a scos un „ooof” lung.
Daria a simțit cum îi urcă frica în gât, rapidă, ca atunci când te sperii pe neașteptate. Umbrele din încăpere au crescut, iar coridorul părea și mai negru.
Ioana a aprins imediat lanterna telefonului și a pus lumina pe masă, ca o lumânare modernă.
— Baliză! a zis ea, cu un ton care încerca să fie glumeț, dar nu batjocoritor.
Mara a vorbit calm:
— Daria, uite, sunt aici. Respiri cu mine. Unu… doi… trei.
Daria a respirat. A simțit mâna Marei aproape, fără să o apuce cu forța. Doar prezentă.
Amina a scos din rucsac o lanternă mică și a spus:
— La noi acasă, când se stingea curentul, bunica spunea: „Întunericul nu e un animal. E doar o pătură peste lucruri.” Și aprindea o lumânare.
În bezna scurtă, cu două lanterne și câteva râsete prudente, Daria a înțeles ceva: nu era singură. Și nici nu trebuia să fie.
Becul s-a aprins la loc. Cineva a aplaudat, ca și cum ar fi revenit un actor pe scenă.
— Bun, a zis Ioana. Mister rezolvat: becul are emoții.
Daria a scos aerul pe care nici nu știa că-l ținea.
Capitolul 6
După seara de jocuri, au ieșit din subsol în grup. Pe scări, luminile erau aprinse. Totuși, la etajul întâi, un colț al palierului era mai întunecat, pentru că un bec era ars.
— Uite, a zis Mara. Un colț de întuneric. Vrei să facem exercițiul?
Daria s-a oprit. Nu voia să pară că dă înapoi, dar nici nu voia să se prefacă.
— Da, a spus ea încet. Dar voi stați aproape.
— Normal, a zis Ioana. Ca Wi-Fi-ul: aproape și constant.
Mara a râs și a scos din buzunar un mic breloc cu o lumină slabă.
— Nu ca să alungăm întunericul cu război, a zis ea, ci ca să-l cunoaștem.
Daria a pășit în colțul mai întunecos. A privit atent. A văzut cutia de scrisori, o plantă ofilită, o pată pe perete. Nimic care să se miște. Nimic viu în afară de ea.
Frica a venit, totuși. Ca un val mic.
— Mă gândesc că… dacă rămân aici singură, o să-mi imaginez lucruri, a spus Daria.
— Atunci îi spui imaginației: „Mulțumesc, dar nu acum”, a zis Amina, care urcase cu ele. „Și alegi un lucru real. De exemplu: simți treapta sub talpă.”
Daria a făcut exact asta. A simțit marginea treptei. A simțit aerul mai rece. Și a auzit râsul Ioanei.
— Eu aud și stomacul meu, a șoptit Ioana. Cred că protestează că nu i-am dat încă prăjitură.
Daria a izbucnit într-un râs adevărat. Valul fricii s-a retras un pic.
— Mai stau zece secunde, a zis Daria.
Mara a numărat în șoaptă. Când a ajuns la zece, Daria a făcut un pas în lumină.
— Ai făcut-o, a zis Mara. Ai stat. Ai observat. Ai respirat.
Daria a dat din cap. Nu se simțea ca o eroină din filme. Se simțea ca o fată de aproape 11 ani care tocmai învățase o treaptă nouă.
Amina a adăugat:
— Și ești la fel de ok și dacă uneori îți e frică. Curajul nu înseamnă lipsa fricii. Înseamnă să mergi cu grijă, chiar și când ea apare.
Daria a ținut minte asta.
Capitolul 7
În seara următoare, Daria s-a pregătit de culcare. În camera ei, lumina de la veioză era caldă. Pe birou, caietele erau aranjate. În colț, un pulover atârna pe scaun, ca un personaj obosit.
Mama ei a bătut ușor la ușă.
— Sting lumina de pe hol peste cinci minute, bine?
Daria a simțit o înțepătură mică în stomac. Holul de acasă era scurt, dar noaptea părea mai lung.
— Bine, a spus ea. Și… poți să lași ușa mea puțin întredeschisă?
— Sigur, a zis mama, fără să comenteze. E un pas bun.
După ce mama a plecat, Daria s-a ridicat. A mers până la prag. Holul era luminat acum, dar știa că se va stinge.
Și-a amintit de plan: bucățele. Balize. Respirație. Un lucru real.
A luat brelocul cu lumină pe care Mara i-l împrumutase și l-a pus pe noptieră. Nu era o armă împotriva întunericului. Era doar un ajutor, ca atunci când porți genunchiere la role până înveți.
Apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse: a stins veioza pentru două secunde, singură. În întunericul camerei, obiectele au devenit siluete. Inima i-a bătut mai tare.
„Mulțumesc, imaginație, dar nu acum”, a șoptit ea, aproape amuzată că spune asta.
A atins cearșaful. A simțit materialul rece și neted. A ascultat. Nu era nimic ciudat. Doar frigiderul din bucătărie, undeva, făcând un sunet mic, familiar.
A aprins veioza la loc.
Când mama a stins lumina de pe hol, Daria a rămas în pat. Ușa era întredeschisă, iar de la stradă intra o fâșie de lumină de la un felinar.
Daria a inspirat și a expirat lent. Apoi a mai stins o dată veioza, de data asta pentru zece secunde. A numărat în gând. La final, nu mai simțea că pereții se apropie. Simțea doar că e noapte. Și că noaptea poate fi liniștită.
În întunericul blând, Daria a avut un zâmbet mic, pe dinăuntru. Un zâmbet care spunea: „Uite, pot.”
Și înainte să adoarmă, și-a făcut o intenție frumoasă, ca o promisiune simplă: mâine, când va vedea pe cineva speriat sau nou în grup, va sta aproape, așa cum au stat și ele lângă ea. Cu răbdare. Cu toleranță. Cu lumina potrivită.
