Capitolul 1: Banda de pe Blânduța
Într-o dimineață de vară, soarele strălucea peste străduța Blânduța, iar asfaltul era atât de cald încât aproape că puteai prăji o clătită pe el. Pe la colțul străzii, sub o tufă de trandafiri, se adunaseră patru prieteni neobișnuiți: Măcriș, broscoiul verde cu ochi bulbucați, care era liderul bătăilor de aripi; Țipi, șopârlița energică, mereu pusă pe șotii; Bobiță, gândacul roșu cu buline negre, cel mai timid dintre toți, dar și cel mai isteț; și, nu în ultimul rând, Smoc, ariciul pufos cu o poftă uriașă de mure și de glume.
— Azi facem ceva MARE! a anunțat Măcriș, gonind o muscă plictisită care îi dădea târcoale.
— MARE? Cât de mare? a întrebat Țipi, care tocmai încerca să-și prindă coada cu gura, făcând piruete pe loc.
— Suficient de mare cât să ne amintim toată vara, a zis Măcriș cu un zâmbet larg.
— Dar ce facem? a scâncit Bobiță, privind în jur speriat de vreo umbră.
Smoc, care ronțăia o frunză, a ridicat un spin, semn că are o idee.
— Știți ce-a apărut pe la marginea grădinii? Un turn IMMENS de vafe! Am văzut cu ochii mei, a spus el cu gură plină.
— Un turn de vafe?! a strigat Țipi și i s-au aprins ochii ca două becuri.
— Da, și e păzit de un motan somnoros, care doarme chiar la intrare, a continuat Smoc.
— Asta-i aventura verii! a decis Măcriș. Trebuie să gustăm vafa aia, dar fără să trezim motanul!
Cei patru prieteni s-au privit complice. Nimeni nu voia să rateze așa ceva. Era clar: începea aventura!
Capitolul 2: Planul cel trăsnit
După ce s-au adunat sub tufă, au început să șușotească. Fiecare avea idei mai trăsnite ca alta.
— Eu pot să mă furișez pe sub gard! a sărit Țipi.
— Dar dacă motanul simte miros de șopârlă? a întrebat Bobiță, care deja își imagina cele mai sumbre scenarii.
— Eu sunt prea rotund să mă strecor, a zis Smoc, încercând un șpagat stângaci.
Măcriș a dat din ochi și a propus:
— Ne trebuie un plan! Eu sar peste motan, Smoc ține de șase cu spinii lui, Bobiță se cațără pe mine să vadă totul de sus, iar Țipi dă semnalul de plecare!
— Ce semnal? a întrebat Țipi curioasă.
— Tu ești cea mai zgomotoasă. Când fluieri de două ori, știm că e liber. Dacă fluieri de trei ori... fugim toți!
Cei patru au repetat semnalele până când Smoc a început să sughită de râs.
— Să nu cumva să sughiți la momentul nepotrivit, Smoc! a chicotit Bobiță, iar toată banda a izbucnit în râs.
Au mers tiptil pe sub tufă, apoi au ieșit pe aleea care ducea spre turnul de vafe. Turnul strălucea în soare, iar vafele erau așezate una peste alta, cu gem de zmeură între straturi. Motanul păzitor, pe nume Lord Puf, dormea tolănit pe un șervețel, cu o labă pusă peste ochi.
— Acum! a șoptit Măcriș.
Țipi s-a strecurat prima, alunecând ca o săgeată pe lângă Lord Puf. S-a furișat până la turn, a mirosit vafele și a fluierat de două ori. Smoc și Bobiță au pornit în urma ei, ținându-se de spini și de aripi.
Când să sară Măcriș peste motan, Lord Puf a sforăit atât de tare încât a ridicat o rafală de praf. Măcriș a înghețat. Smoc a strănutat. Bobiță era gata să leșine de emoție.
— Nu vă mișcați! a șoptit Țipi.
Dar tocmai atunci, Smoc a sughițat așa de tare încât a zburat direct într-o vafă! Vafa s-a înclinat, turnul s-a clătinat, iar Bobiță a căzut cu tot cu o bucată de gem pe capul lui Măcriș.
— Oops! a râs Țipi.
Lord Puf s-a răsucit, a mormăit ceva despre "vafe cu cremă" și a adormit la loc.
Capitolul 3: Operațiunea Vafa Disparută
Acum că erau toți lângă turn, banda a început să caute metoda cea mai rapidă de a lua o vafă fără să distrugă construcția.
— Dacă luăm de la bază, cade tot, a zis Bobiță, care făcea calcule în cap.
— Dar dacă încercăm să scoatem de la mijloc? a propus Smoc.
Țipi era deja cocoțată pe turn, încercând să tragă cu coada o vafă din mijloc, dar s-a trezit lipită de gem.
— Ajutor! Sunt prizonieră de dulceață! a țipat ea, încercând să se dezlipească.
Măcriș a sărit în ajutor, dar din greșeală a împins o vafă care a început să se rostogolească spre Lord Puf. Toți au încremenit. Motanul a simțit vafa, a deschis un ochi, a lins gemul... și a ronțăit vafa fără să deschidă celălalt ochi.
— S-a rezolvat problema! a șoptit Bobiță, amuzat că motanul i-a ajutat fără să știe.
După ce Lord Puf a terminat vafa și a adormit din nou, ceilalți au luat fiecare câte o bucată. Smoc a găsit chiar o vafă cu două straturi de cremă.
— Asta e pentru mine, clar! a zis el cu gura plină.
La final, Țipi avea coada lipicioasă, Bobiță era plin de firimituri, Smoc se rostogolea de fericire, iar Măcriș se făcea că e serios, dar râdea în hohote.
— Suntem cea mai trăsnită bandă din grădină! a spus Țipi, și toți au dat din cap, molfăind vafă.
Capitolul 4: Curățenia de după război
După ce au devorat vafele, banda și-a dat seama că au lăsat urme peste tot: gem întins pe iarbă, firimituri pe blana lui Lord Puf, bucăți de vafă pe spinii lui Smoc.
— Dacă ne prinde doamna Furnică, ne pune la muncă toată după-amiaza! a zis Bobiță îngrijorat.
— Nicio grijă! Suntem o echipă! a zis Măcriș, ștergându-și aripile de gem.
Au început să adune firimiturile. Smoc a folosit spinii pe post de mătură, Bobiță a adunat gemul cu antenele, iar Țipi a spălat urmele cu limba ei lipicioasă.
— Suntem ca o armată de curățenie, a glumit Smoc, făcând să cadă încă o vafă pe capul lui.
— O armată... de gândaci, broscoi, șopârlițe și arici? a râs Țipi.
— E cea mai bună armată, pentru că suntem prieteni! a spus Bobiță, cu un zâmbet larg.
După ce au terminat treaba, au privit mândri spre grădină. Totul era la loc, Lord Puf dormea liniștit, iar turnul de vafe era cu un etaj mai mic.
Capitolul 5: Lecția prieteniei cu gem de zmeură
La apus, banda s-a adunat din nou sub tufă. Fiecare povestea ce i-a plăcut cel mai mult.
— Cel mai tare a fost când Smoc a zburat în vafă! a zis Țipi, chicotind.
— Ba nu, când motanul a mâncat vafa fără să se trezească! a completat Bobiță.
— Eu cred că cel mai frumos a fost să lucrăm împreună, a spus Măcriș, privind spre prietenii lui.
— Da, și să râdem de fiecare prostioară, a adăugat Smoc, care avea încă gem pe botic.
Țipi a sărit pe spatele lui Smoc și a început să râdă:
— Să știți că și dacă turnul de vafe va dispărea, noi rămânem prieteni!
— Chiar și dacă mai mănânci vafe cu tot cu spini, Smoc! a râs Măcriș.
— Sau dacă Bobiță va inventa o rețetă de vafe pentru gândaci! a adăugat Țipi.
Au râs, au glumit, s-au gâdilat și s-au rostogolit prin iarbă, făcând o gălăgie de nedescris.
Când a venit noaptea, fiecare a plecat spre casa lui, promițându-și că mâine vor găsi alt turn de vafe, sau poate o fortăreață de biscuiți. Dar știau că orice ar face, împreună totul e mai amuzant.
Și, deși nu era niciun rege sau regină în banda lor, erau cu toții campioni la prietenie, la râs și la aventuri cu gust de gem de zmeură.
