Capitolul 1
Ursulețul Bruno se trezi cu lumina moale care intra pe fereastra dormitorului. Păturica lui era puțin îndoita, dar el zâmbi. Azi era zi de atelier la școală. Bruno își puse ghiozdanul verde, își netezi blănița cu labuța și plecă încet.
Pe drum, Bruno se opri lângă pârâul mic. Ascultă apa care murmură ca o poveste. „Pot să o fac”, își spuse în gând, și adăugă mai tare: „Eu continui.” Cuvintele erau ca o mângâiere. Ele îl țineau cald la stomac, unde uneori simțea fluturi când încerca ceva nou.
La atelierul de bricolaj, masa era plină de lemne, cuie mici, vopsele colorate și șervețele. Doamna învățătoare avea ochii blânzi și îi arătă copiilor ce pot face: o căsuță pentru păsări, o mașinuță de lemn sau o cutiuță pentru comori. Bruno privi totul cu ochi mari. Vru să încerce, dar îl cuprinse o fărâmă de teamă. „Dacă nu mi iese?”, întreba el în minte. „Și dacă se rupe?”. Își frecă urechile și își aminti: „Eu continui.”
Urechile îi tremurară puțin, dar Bruno luă o scândurică mică. Își imagina o cutiuță mică pentru frunzele găsite vara. Își așeză scândurica pe masă, luă ciocanul cu grijă și lovi ușor. Prima dată cuiul se îndoi. Bruno oftează. Doamna se apropie și-i zâmbi: „Încercăm din nou, pas cu pas.” Bruno inspiră. Își repeta: „Eu continui.” Lovi din nou. De data aceasta cuiul intră drept. Bruno zâmbi și simți că inima îi crește puțin, ca o floare care se deschide.
Capitolul 2
Lucrurile nu erau mereu ușoare. La vopsit, Bruno încercă un albastru deschis pentru capacul cutiuței. O picătură căzu pe podea. Bruno se încruntă. Își dorea să iasă bine, să nu murdărească nimic. O fetiță îl observă și îi puse mâna pe umăr: „Eu am pățit la fel. Am șters și iar am încercat.” Bruno simți că nu este singur. Își spuse din nou într-un susur: „Eu continui.”
Pe măsură ce lucrul avansa, Bruno descoperi că este bun la a măsura. Îi plăcea să potrivească scânduri. Când tăia cu un ferăstrău mic, mâinile îi tremurau prima dată. Respira adânc. Apoi, încet, ferăstrăul urma linia trasată. Bruno zâmbea în sinea lui. A fost nevoie de răbdare, de privitul liniștit al liniei, de corectările mici. Fiecare mic pas îl făcea să se simtă mai tare.
La prânz, copiii povestiră despre ce au făcut. Un coleg râse pentru că mașinuța lui se rostogoli cu o roată puțin mai mică. Toți râseră cu bunăvoință. Bruno povesti despre cuiul îndoit și despre cum l-a strunit. Doamna îi spuse: „Sunt mândră că ai continuat.” Bruno își frecă botul de labele sale, rușinat și fericit. „Eu continui”, susură din nou, ca pe un cântec blând.
După-amiaza aduse o provocare mai mare. Doamna le propuse copiilor să construiască un mic pod pentru jucăriile din clasă. Bruno privi planul. Era plin de linii și numere. Inima îi bătea mai tare. „Pot?”, se întrebă. Dar își aminti de scândurica care a devenit cutiuță. Își aminti de albastrul care s-a uscat frumos. „Eu continui”, spuse iute.
Bruno lucră cu grijă la pod. A trebuit să măsoare de două ori, să reia tăietura o dată, să potrivească o legătură. O dată, o bucată mică se desprinse. Bruno simți o dor. Lacrămițe aproape i se adunară în ochi, dar le alungă cu o clipire. Nu-i era rușine să greșească. Și încă o dată se mai spusese: „Eu continui.” A învățat să ceară ajutor când avea nevoie. Un prieten îi ținu bucata, iar Bruno potrivi cu grijă. Podul prindea formă, lent, dar sigur.
Capitolul 3
Seara, la final, toți copiii testară podurile. Jucăriile treceau pe ele. Podul lui Bruno nu era cel mai mare, dar era drept și tare. Când ultima mașinuță trecu, Bruno simți o bucurie caldă. În sufletul lui creștea un curcubeu de mândrie. Doamna îl privi: „Ai fost curajos. Ai crezut în tine și ai continuat.” Bruno simți cum cuvintele acestea îi lumină fața.
Pe drumul de întoarcere, Bruno se opri iar la pârâu. Stelele începeau să apară, ca mici ochi liniștiți. Bruno ținea cutiuța pentru comori la piept. Își simțea mâinile ușor potrivite pentru muncă. Își repeta ca un șoptit: „Eu continui.” Își făcea curaj pentru lucruri care poate erau mai mari decât un pod sau o cutiuță. Poate pentru o zi când va vorbi în fața clasei. Poate pentru o toamnă când va urca în copac mai sus decât de obicei.
Când deschise cutiuța, Bruno găsi o frunză uscată, o pietricică rotundă și un bilet mic desenat de mama. Pe bilet scria: „Crede în tine.” Bruno oftă fericit. Își puse inima mică acolo, în cutiuță, ca să nu se mai teamă de ea. Și, în timp ce noaptea îl învăluia blând, Bruno luă o decizie.
„Voi încerca întotdeauna, pas cu pas”, își spune el tare, cu glasul lui de urs mic. Apoi adăugă, cu un zâmbet din colțul botului: „Eu continui.” Nu era doar un gând. Era o hotărâre. Bruno știa acum că nu trebuie să fie perfect. Trebuie doar să încerce, să ceară ajutor când are nevoie și să nu se dea bătut.
În pat, cu păturica aranjată la loc, Bruno adormi ușor. Visă cum construiește poduri lungi, cum zugrăvește ceruri albastre, și cum spune cu blândețe: „Eu continui.” Dimineața care urma avea multe surprize, dar Bruno era pregătit. Își luă rucsacul verde și plecă cu bărbia puțin ridicată, gata să învețe, gata să greșească și gata să încerce din nou.
Decizia lui era simplă și adevărată: va continua să încerce, va avea răbdare cu sine și va sărbători fiecare pas. Așa, pas cu pas, Bruno creștea. Și chiar dacă uneori mai cadea, el știa să se ridice, să-și netezească blănița și să-și spună, cu glas blând: „Eu continui.”
