Capitolul 1: Soarele care cânta prea tare
Sub acoperișul cerului, într-un sat mic de la marginea savanei, trăia un om pe nume Kito. Kito avea pielea ca pământul cald după ploaie și ochii blânzi ca două nuci de cocos, gata să râdă la orice poveste. Satul lui era un cerc de colibe cu acoperișuri de paie, adunat în jurul unui copac bătrân, copacul-mamă, care le spunea tuturor povești la răsărit și la apus.
Dar, de un timp, soarele cânta prea tare. Făcea pământul să fumege și iarba să se usuce. Zi după zi, satul lui Kito se trezea în același cântec uscat: „Ssss, ssss, ssss!” spunea vântul, suflând printre crengile goale. Animalele mergeau încet, cu limba scoasă, iar copiii nu mai alergau la joacă, ci se ascundeau la umbră, visând la râuri reci.
Într-o seară, stând lângă foc, Kito a privit chipurile familiare luminate de dansul flăcărilor. Femeile povesteau cu glasuri moi, iar bărbații fredonau cântece vechi. Dar toți aveau ochii triști, ca niște oglinzi ce nu mai văd norii. Atunci, în inima lui Kito s-a născut o dorință tăcută, ca o sămânță ascunsă sub nisip: să vindece pământul de sete, să găsească apa pierdută, să aducă iar râsete în sat.
Cu voce șoptită, i-a spus vântului: „O, vântule, du dorința mea departe, până la izvoarele ascunse ale lumii!” Vântul a chicotit și s-a jucat cu norii, dar nu a răspuns. Kito nu s-a supărat. A știut că fiecare dorință are nevoie de timp să crească, ca o floare sub soarele cel arzător.
Capitolul 2: Drumul pe sub stele
A doua zi, Kito s-a trezit cu inima ușoară, ca o pană de flamingo. Și-a luat toiagul sculptat de tatăl său, a pus în traistă puțină mei și câteva nuci de baobab, și a pornit la drum, lăsând în urmă satul adormit. Copacul-mamă i-a șoptit: „Fii curajos, fiule! Pământul are nevoie de pașii tăi!” Kito a zâmbit și a pornit, cu pași moi, ca o pisică printre umbre.
Pe drum, soarele se juca de-a v-ați ascunselea cu norii, dar niciun nor nu plângea. Kito a trecut de dealuri galbene, a sărit peste crăpăturile adânci din pământ și a ascultat poveștile păsărilor, care cântau despre ploi de altădată. „Kito, unde mergi?” l-a întrebat un iepure grăbit.
„Caut apa care să vindece pământul nostru. Ai văzut-o?” răspunse Kito.
„Poate la Muntele Cântător, unde norii dansează în jurul vârfului,” zise iepurele și a dispărut ca o idee bună.
Kito a mulțumit și a mers mai departe, simțind că fiecare pas e o bătaie de inimă pentru satul său. Pe seară, când stelele s-au aprins pe cer, a găsit un loc sub o acacie și a adormit, visând la râuri albastre și la frunze verzi ca jadul.
Capitolul 3: Muntele Cântător și povestea ploii
A treia zi, Kito a ajuns la poalele Muntelui Cântător. Vârful era acoperit de o pătură subțire de nori, care se învârteau ca niște copii jucăuși. Pe măsură ce urca, pământul devenea tot mai rece, iar vântul îi cânta la ureche: „Ssss, ssss, ssss!”
La jumătatea drumului, s-a întâlnit cu o broască țestoasă, care purta pe spate o coajă pictată cu sori și ploi. „Unde mergi, Kito?” a întrebat ea, cu voce groasă.
„Caut apa care să vindece pământul meu. Tu ai văzut-o?”
„Apa se ascunde de cei grăbiți. Trebuie să asculți povestea muntelui,” a spus broasca țestoasă și l-a invitat să stea.
Au stat amândoi pe o piatră, iar muntele a început să murmure o poveste veche: „Cândva, aici curgeau râuri, iar norii veneau la fiecare cântec. Dar oamenii au uitat să cânte împreună, fiecare a început să-și cânte doar propriul dor. Apa s-a întristat și s-a ascuns în adâncuri.”
Kito a înțeles atunci: „Trebuie să adun oamenii, să cânte iar împreună, ca să se întoarcă ploaia!” Broasca țestoasă a zâmbit, iar vântul a aplaudat printre frunze.
Capitolul 4: Întoarcerea cu inima plină
Cu inima plină de poveste, Kito s-a întors în sat. Când a ajuns, a adunat pe toți lângă copacul-mamă. Femeile, bărbații, copiii, chiar și bătrânul satului, au venit să-l asculte.
„Oameni buni, pământul ne cheamă! Trebuie să cântăm împreună, să fim iarăși o singură inimă pentru satul nostru. Numai așa, ploaia va dori să se întoarcă la noi!”
S-au privit unii pe alții, apoi au început să cânte: o melodie veche, simplă, cu bătăi de palme, cu râsete și strigăte de bucurie. Copacul-mamă a tremurat de fericire, iar vântul a dus cântecul până la marginea lumii.
Dintr-o dată, norii s-au adunat deasupra satului, ca niște oaspeți poftiți la sărbătoare. Prima picătură a căzut pe nasul unui copil, apoi alta pe umărul unei bătrâne, apoi ploaia a început să danseze peste tot, sărind din frunză în frunză, din inimă în inimă.
Capitolul 5: Jarul plin și lecția satului
După ploaie, satul a mirosit a pământ reavăn și a speranță. Toți au ieșit în curte și au privit cerul limpede, unde curcubeul stătea ca o promisiune. Kito a găsit o jară veche, așezată la rădăcina copacului-mamă. A umplut-o cu apă limpede, adusă de ploaie, și a ridicat-o deasupra capului.
„Iată, apă pentru toți!” a strigat el, cu glasul vesel ca un râu nou.
Toți au băut din jar, și fiecare a simțit că bea nu doar apă, ci și bucurie, și prietenie, și puterea de a fi împreună. Copiii au sărit peste bălți, femeile au dansat cu fustele colorate, bărbații au bătut tobele, și chiar animalele au venit să se răcorească.
Din acea zi, satul a știut că, atunci când cântă și lucrează împreună, pot învinge orice uscăciune, orice greutate. Kito a privit în jur și a șoptit: „Dorința mea s-a împlinit, dar nu pentru că am mers departe, ci pentru că am adus satul mai aproape, ca degetele unei mâini care strânge o jară plină cu apă vie.”
Și așa, la fiecare ploaie, oamenii din sat se adunau și cântau, șoptind mulțumiri cerului, pământului și inimilor lor. Iar copacul-mamă, mulțumit, le spunea povești noi, sub stelele care râdeau și ele, la sfârșitul fiecărei zile.
