Capitolul 1: Întrebarea care dansează
Într-o dimineață moale ca un nor pufoșit de vânt, Mara, Daria și Ilinca mergeau împreună pe aleea care ducea spre școala din satul lor. Soarele, încă somnoros, răspândea dungi aurii printre frunzele de tei, iar broscuțele din iazul din apropiere cântau melodia începutului de zi.
Mara era prima care vorbea de obicei. Avea ochii ca două mărgăritare scăpărând de curiozitate. Azi, însă, părea gânditoare. S-a oprit o clipă, mirosind aerul proaspăt, ca și cum ar fi vrut să prindă o idee alunecoasă.
— Fetelor, voi știți ce înseamnă să fii drept, să fii just? a întrebat ea, mângâind cu vârful degetelor o frunză ce tremura pe marginea drumului.
Daria, cu părul prins în două cozi jucăușe, s-a oprit și ea. — Adică să nu minți, să împarți egal, nu? Să nu iei ceva ce nu e al tău.
Ilinca, cea mai mică dintre ele, a dat din umeri. — Dar dacă două persoane vor același lucru și nu pot avea amândouă? Ce înseamnă să fii just atunci?
Mara a zâmbit. — Parcă întrebarea asta dansează în capul meu de azi dimineață. Nu găsesc răspuns clar, ca și cum s-ar ascunde după fiecare nor.
Au pornit încet mai departe, lăsând întrebarea să plutească în aer ca un balon de săpun. Parcă fiecare rază de soare, fiecare ciripit de pasăre șoptea, pe limba lor misterioasă, ceva despre a fi drept.
Capitolul 2: O dilemă la marginea pădurii
După orele de școală, cele trei prietene au hotărât să se plimbe prin pădurea de lângă sat. Aerul era plin de triluri și miros de mușchi verde. Ici-colo, raze de soare jucau printre crengi, desenând dungi de lumină pe covorul de frunze.
Pe când pășeau, au dat peste un iepuraș mic, cu blănița încălțată în rouă. Iepurașul încerca să ajungă la un morcov prins între două rădăcini, dar nu reușea. Lângă el, doi arici stăteau la rând, privind cu ochi rotunzi la același morcov.
— Morcovul e destul de mare doar pentru unul, a zis Daria, uitându-se la prietenele ei.
Ilinca s-a aplecat lângă iepuraș și a șoptit: — Poate putem tăia morcovul în trei bucăți.
Mara s-a gândit la întrebarea ei de dimineață. — Dar și aricii par flămânzi. Dacă iepurașul a găsit primul morcovul, e just să-l ia doar el?
Fetele au privit morcovul ca pe o comoară magică. Părea că ține în el răspunsul tuturor întrebărilor. Dar răspunsul nu se lăsa găsit atât de ușor.
— Poate... dacă toți au nevoie, ar trebui să împartă, a zis Daria încet. Dar dacă unul dintre ei e mult mai flămând?
Aricii au dat din cap trist, iar iepurașul s-a mulțumit cu o bucată mică, lăsând restul pentru ceilalți doi. Fetele au privit scena și au simțit cum ceva cald le învăluie inima.
— Poate a fi just nu înseamnă să împarți mereu egal, ci să vezi cine are nevoie mai mare, a șoptit Ilinca.
Iar morcovul a fost împărțit, iar fiecare animal s-a bucurat de partea lui. Fetele au plecat mai departe, cu pasul ușor, dar cu mintea tot plină de întrebări.
Capitolul 3: Judecata norului
Ajunse la poalele unui deal, fetele s-au așezat pe iarbă, privind cerul unde norii se jucau în forme de animale ciudate. Un nor mare, rotund, părea un urs zâmbitor, iar unul subțire semăna cu o pasăre gata de zbor.
S-au apucat să povestească despre întâmplarea cu morcovul, iar vântul le răvășea gândurile ca pe niște frunze uscate.
— Dacă am fi noi în locul lor? a întrebat Mara. Dacă am avea o punguță cu dulciuri, iar una dintre noi ar fi foarte, foarte tristă?
Ilinca a zâmbit timid. — Atunci aș vrea să-i dau ei mai multe, ca să fie veselă.
— Dar nu e corect față de ceilalți, poate vor și ei la fel de tare, a spus Daria, încruntându-se.
Norul-urs le-a privit parcă atent, iar umbra lui s-a întins peste ele ca o pătură moale.
— Poate că dreptatea nu este tot timpul la fel... Poate că uneori trebuie să vezi cu inima, nu cu ochii, a zis Mara.
Norii, parcă, au dat din cap. Un strop de ploaie le-a atins obrajii, ca un sărut al cerului.
— A fi just e ca norul: uneori e rotund și clar, alteori se schimbă și nu-l poți prinde, a adăugat Daria.
Au râs, simțind că norul le ascultă și le răspunde în felul lui, tăcut și blând.
Capitolul 4: Fântâna întrebărilor
Pe lângă pădure, aproape de marginea satului, era o fântână veche. Se spunea că, dacă arunci o întrebare în ea, fântâna îți răspunde cu o idee, nu cu un cuvânt.
Fetele s-au apropiat de marginea fântânii, privind în apa în care se oglindea cerul. Mara a aruncat o pietricică și a întrebat:
— Ce înseamnă să fii just, cu adevărat?
În loc să audă răspuns, o adiere a ridicat de pe iarbă o frunză, care a plutit lin, ca o barcă pe mări nevăzute, până la picioarele lor. Pe frunză era o picătură de rouă, strălucitoare ca un mic diamant.
— Fântâna nu vorbește, dar ne arată, a zis Ilinca, ridicând frunza. Uite cât de frumos poate fi un lucru mic, împărțit cu grijă cu cineva care nu are.
Daria a închis ochii și a zâmbit. — Poate că dreptatea nu e o regulă, ci o căutare. O căutare ca adierea asta de vânt, care te mângâie, dar nu o poți ține în palmă.
Cele trei fete și-au lăsat dorințele să alunece în fântână, fiecare cu gândul la ceva sau cineva drag. Apa a făcut cercuri, la fel ca întrebările din mintea lor.
— Poate că a fi just înseamnă să nu încetezi niciodată să cauți răspunsuri, a zis Mara.
Au plecat de la fântână cu pași ușori, ca niște păsări care știu că drumul le va duce mereu spre alte zări și alte întrebări.
Capitolul 5: Răspunsul care crește
Spre seară, când umbrele se lungeau pe uliță, fetele au ajuns acasă la Mara. Mama ei le aștepta cu plăcinte calde și lapte, iar casa mirosea a scorțișoară și liniște.
S-au așezat toate la masă, iar Mara a povestit mamei despre întrebările lor, despre iepuraș, despre nor și despre fântâna care nu a rostit niciun cuvânt.
Mama a zâmbit blând. — Uneori, răspunsurile cresc în sufletul nostru încet, ca un pom. Nu le vezi din prima, dar dacă le uzi cu răbdare și grijă, într-o zi vei găsi rodul.
Ilinca a gustat din plăcintă și a râs. — A fi just e ca atunci când împarți prăjitura cu ceilalți, chiar dacă ți-ar plăcea să o mănânci pe toată.
Daria a adăugat: — Sau ca atunci când asculți pe cineva, chiar dacă nu înțelegi tot ce spune.
Mara a simțit că întrebarea ei nu mai dansează neastâmpărată, ci s-a așezat cuminte pe o bancă, privind cu ea apusul de soare.
— Poate că dreptatea este ca și curcubeul: îl vezi toată viața, dar nu-l poți prinde niciodată în palme, a spus ea, cu ochii strălucind de liniște.
Mama le-a privit cu drag, iar timpul a părut că se oprește pentru o clipă, cât să lase în sufletele lor o sămânță de înțelepciune.
Capitolul 6: La revedere, întrebare
Noaptea s-a lăsat peste sat, cu stele așternute ca niște semințe de lumină pe cer. Fetele s-au îmbrățișat la poarta casei, promițându-și să continue căutarea răspunsurilor în fiecare zi.
Pe drumul spre casele lor, fiecare pas părea o nouă întrebare, fiecare respirație – o curiozitate care crește. Lumea era acum un loc mai mare, plin de nuanțe, unde răspunsurile nu sunt niciodată simple, niciodată finale.
Mara a privit stelele și a șoptit: — Mulțumesc, întrebare, că ai dansat cu mine azi. Poate mâine vei dansa din nou.
Și cum somnul se așternea ușor peste sat, ca o plapumă blândă, întrebarea despre ce înseamnă să fii just a rămas acolo, plutind între vis și veghe, pregătită să crească, să se schimbe și să le însoțească în povestea de mâine.
La revedere, întrebare. Pe mâine.
