Capitolul 1
Era o dimineață liniștită în cartier. Păsările cântau iar vântul mișca frunzele ca niște șoapte blânde. Ea, Nina, era o tânără detectivă. Avea ochi mari, curioși, și mereu asculta cu atenție cuvintele oamenilor. Spunea că „cuvintele sunt urme”. Astăzi avea o anchetă mică, dar importantă: lipsea o carte despre stele din biblioteca școlii.
Nina își pusese haina subțire și lupa la îndemână. A venit la bibliotecă cu pași atenți. Doamna bibliotecară, o femeie cu păr argintiu, îi spuse încet: „Cartea rămăsese aici aseară. Azi dimineață nu mai este. N-am închis geamul. Ușa era gălbejit deschisă.” Nina închise ochii o clipă și ascultă sunetele camerei: foile foșnind, ceasul bătând. Apoi întrebă calm: „Cine a venit ieri seară?” Doamna indică câteva nume: elevi care se jucaseră în grup, un domn care dăduse lecții de astronomie și o femeie care căra pisica în brațe.
Nina îi spuse doamnei să o lase. Avea nevoie de urme de cuvinte. Spuse la copii: „Povestiți-mi exact ce ați făcut și ce ați auzit.” Copiii se uitară la ea ca la o prietenă. Un băiețel mic descrise: „Am stat la masă și am citit despre Lună. Apoi s-a făcut târziu și am plecat.” O fetiță adăugă: „Am auzit un lătrat, dar nu l-am văzut.” Nina nota cu atenție fiecare cuvânt spus. Cuvintele parcă formau o hartă.
Capitolul 2
Nina porni să caute indicii. Mai întâi verifică masa unde stătuseră copiii. Nu era nimic în neregulă, doar un semn de creion pe marginea paginii. Apoi privi rafturile. O carte căzuse puțin, dar nu era aceea despre stele. Observă un fir de ață albă prins de marginea unei pagini. „Ață...” murmură ea. Notă ață pe hârtie. Ața poate spune ceva.
Păși afară. Aerul mirosea a iarbă umedă. Se apropie de fereastra deschisă. Sub pervaz era praf de flori, urme mici care arătau că ceva mic fusese ridicat. Nina puse lupa la urmă. Urmele erau de lăbuțe, dar foarte mici. Poate o pisică? Gândi atent: pisicile lasă fire pe blană, nu ață. Ața ar veni de la geantă sau de la haină.
Își aminți de cuvintele copiilor: „Am auzit un lătrat.” Cineva pomenise de un domn care dăduse lecții de astronomie. Unde era domnul? A mers la clasa de peste drum. Acolo era o scară, un mic teren de joacă și o căsuță pentru biciclete. Un vecin se oprea și o privi. Era domnul de la lecții, cu o pălărie mică și un rucsac. „Am trecut pe aici aseară,” spuse el, „am arătat copiilor cum se uită la stele cu binoclul. N-am luat nicio carte.” Nina îi zâmbi scurt. Observa un buzunar de la rucsac ușor desfăcut. În buzunar era o pungă mică de semințe. „Semințe pentru planșe,” spuse el. Nina notă: semințe, pălărie, rucsac. Nimic despre ață.
Apoi se gândi la femeia cu pisica. O găsi stând pe o bancă, mângâind o pisică moale cu blană portocalie. „Am venit să iau pe Pufi la plimbare,” zise femeia. „Am intrat și eu în bibliotecă ca să văd o carte frumoasă. Nu am luat nimic.” Nina își notă numele pisicii: Pufi. Observă că pisica avea un guler cu o bell mică, iar pe guler era un fir alb legat. „Ața!” șopti Nina.
Capitolul 3
Pista ață părea tot mai clară. Nina se așeză pe o bancă și își puse degetul la barbă, gândind. Cei din jur erau calmi. Soarele strălucea blând. Copiii se jucau, iar Nina urmărea fiecare clipă. Trecea un vânt ușor și mișca frunzișul. Atunci, dintr-o dată, ea întâlni privirea unui vecin curajos. Un bărbat din blocul alăturat, pe nume Matei, stătea la poartă și o urmărea cu ochi curioși. Avea ochelari rotunzi și un zâmbet cald, dar privirea era intensă. Când ochii lor se întâlniră, povestea păru că se schimbă.
Când Matei se apropie, Nina observă că el ținea în mână o sacoșă cu cumpărături. În sacoșă se întrezărea o carte colorată, o cutiuță de biscuiți și o eșarfă cu un model de stele. Matei îi spuse: „Am auzit despre cartea dispărută. Am venit să ajut.” Nina îl privi fix, cu atenție. Privirea ei era calmă, dar hotărâtă. Matei părea sincer, dar ceva din gestul său trezi suspiciune: el dăduse din cap prea repede. Nina notă gestul. Cuvintele lui erau simple: „Am trecut pe lângă bibliotecă. Nu am intrat.” Nina întrebă: „Ai văzut pe cineva cu o pisică?” El zâmbi și spuse: „Nu.” Dar în buzunarul hainei sale strălucea un fir alb, aproape invizibil. Nina îl observă cu lupa surâzând în sinea ei. Ața.
Plin de curiozitate, Nina rosti: „Poți să-mi arăți sacoșa, te rog?” Matei se înroși puțin, dar deschise sacoșa. Era desprinsă o cutie și în cutie, la fund, se vedea o coloană de pagini: o carte mică, cu o copertă albastră, pe care strălucea o lună desenată. Nina recunoscu imediat un colț de copertă: era cartea despre stele. Matei se opri, surprins. „Am găsit-o pe jos la colț,” spuse el. „Am vrut s-o duc la cineva mai mare.” Nina nu spuse nimic. Își aminți de ața albă din pagină și de gulerul pisicii. Își aminți și de firul alb din buzunarul lui Matei. Chipul femeii cu pisica păru acum să aibă sens.
Dar Nina nu vroia să acuze pe nimeni prea repede. Era o detectivă atentă. Întreabă din nou, cu voce caldă: „Când ai găsit-o?” Matei oftează: „Ieri seară, pe lângă coșul de gunoi, lângă parc. Am crezut că e o carte pierdută.” Nina își aminți de fereastra ușor deschisă și de lăbuțele mici. Parcă cineva ar fi luat cartea și a lăsat-o căzută. Cine o luase mai devreme?
Apoi Nina se uită la pisică. Pufi își lingea laba și se întinse. Gulerul ei avea un nod făcut cu ață albă. Acea ață semăna cu cea de la pagină. Nina zâmbi ușor. Ața lega multe urme, dar nu spunea cine furase cartea. Spunea doar că pisica, vecinul și o cădere neașteptată erau conectați. Nina își chemă prietenii copii: „Veniți cu mine să verificăm coșul de gunoi și locul de lângă parc.” Copiii alergară veseli. Să fie o aventură.
Capitolul 4
La coșul de gunoi, Nina căută urme. Vântul mișca hârtia. Găsi o frunză cu urme mici de lăbuțe și o mică bucată de hârtie pe care scria un nume: „Ana.” Numele fusese scris cu creionul. Nina îl puse în buzunar. „Ana e o fetiță din clasă,” spuse un copil. Nina o sună pe Ana. Ana răspunse cu voce tremurândă: „Am avut cartea pentru acasă. Am citit despre stele cu mama. Dar am uitat-o lângă coș, cred.” Nina ascultă. Apoi Ana murmura: „Apoi am auzit Pufi miorlăind. Am alergat după ea, am atins gulerul, a căzut ceva... cartea.” Nina zâmbi. Pista devenea clară: cartea căzuse, a fost luată de cineva care voia să o aducă la bibliotecă. Poate Matei o luase să o ducă, iar pisica se jucase cu ața și fusese prinsă.
Nina își pune întrebarea finală: de ce a pus cartea în sacoșa lui Matei? Poate Matei voia doar să ajute. Poate nu fusese vorba de furt. Nina vorbea calm cu toți: „Să nu spunem că cineva a furat. Să găsim ce s-a întâmplat.” Îi ceru doamnei bibliotecare să verifice locuri unde cineva ar duce o carte găsită: casa profesorului, ușa vecinului, sau buzunarul unui trecător. Doamna bibliotecară găsi, într-adevăr, cartea în sacoșa lui Matei. Matei oftă și povesti cum o luase ca să o păstreze până găsește proprietarul. Voia să facă o faptă bună. Pisica se jucase cu ața și crăpase legătura și cartea căzuse puțin pliată. Ana își ceru scuze pentru că o lăsase lângă coș. Toți zâmbiră.
Nina se ridică și spuse cu glas blând: „Cuvintele și urmele ne-au arătat ce s-a întâmplat. Nu a fost rău intenționat. A fost o greșeală și un gest de bunătate.” Îi arătă copiilor cum să își noteze ce au văzut și auzit. Le spuse că e bine să verifice lucrurile înainte de a acuza pe cineva. Copiii o ascultau cu ochii mari. Simțeau că și ei pot fi mici detectivi.
La sfârșit, doamna bibliotecară puse cartea la loc cu grijă. Ana luă o hârtie și scrise litere mari: „Mulțumesc.” O pusese pe raftul de sus ca să nu se piardă din nou. Matei se aplecă și mângâie pisica Pufi, care începu să toarcă tare. Ea, Nina, zâmbi și îi privi pe toți cu ochii plini de înțelegere. Vecinul curajos, Matei, îi făcu un semn prietenos, iar Nina îi răspunse cu un zâmbet cald.
Ultimul moment fu liniștit. Nina și Matei se priviră. Privirea lor fu una fixă, dar blândă, ca o promisiune. Erau amândoi mulțumiți că se terminase bine. Copiii aplaudă ușor. Fiecare plecă acasă cu o poveste de spus.
Înainte de a pleca, Nina se apropie de Ana și îi făcu un semn complice. Privirea lor fu călduroasă, plină de curiozitate neostoită. Nina șopti: „Data viitoare, notează cu grijă.” Ana încuviință și zâmbi. Pufi se urcă pe geam și privi cerul unde stelele abia începeau să apară. Nina, detectiva atentă la cuvinte, privi stelele o clipă și îi fu clar că în lumea mică a cartierului, curiozitatea și bunătatea rezolvă multe mistere.
Ei plecară fiecare spre casa lor, iar Nina se întoarse la bibliotecă pentru o ceașcă de ceai cald. În ochii ei rămase un zâmbet liniștitor. Vecinul o urmări din poartă, dar înainte de a se despărți, schimbară un ultim schimb de priviri. Era un schimb complice, cald, care spunea: „Am rezolvat-o împreună.” Și așa, cu un ultm gest de înțelegere, ziua se încheie fericită.
