Capitolul I
Era o zi de primăvară cu soare blând când Ana, Mara, Lila și Cea—fata în scaunul rulant—se întâlneau în grădina de lângă bloc. Le plăcea să caute gândaci lucitori, să adune flori mici și să-și povestească micile descoperiri. Ana era cea care observa tot: cum se mișcă norii, cum ciripesc păsările, ce fețe fac trecătorii. Azi părea o zi obișnuită, dar în curând avea să învețe ceva mare despre viață.
„Ai adus cărțile?” întrebă Mara, uitându-se cu vifor de energie la grup. Lila scoase o carte cu desene. Cea zâmbi și arătă spre o bancă unde stătea domnul Ionuț, vecinul lor, cu un zâmbet blând. El era un om liniștit care le vorbea deseori despre grădină și despre povești din copilăria lui.
Ana îl privi pe domnul Ionuț gânditoare. Îi plăcea când le povestea despre culori de toamnă. Azi însă, el părea mai obosit decât de obicei. Își ținea o pălărie în brațe și nu mai spunea multe. Fetele se așezară lângă el; tare le plăcea cum le mângâia părul când trecea vântul.
Capitolul II
Săptămâna următoare, grădina părea mai tăcută. Fetele au aflat de la mama Marei că domnul Ionuț murise noaptea trecută, liniștit acasă. Ana simți un nod la stomac și nu știa cum să spună asta prietenelor. „E ca atunci când o floare se ofilește?” întrebă Lila, cu voce tremurândă. „Nu știu,” răspunse Ana. „Dar știu că mă simt tristă.”
Cea scrâșni puțin din dinți, nu din supărare, ci pentru că nu-i plăcea cuvântul „mort”. Mara își luă prietenele de mână și spuse: „E în regulă să fim triști. Și e în regulă să râdem când ne amintim de poveștile lui.” Fetele se uitau la locul unde bătrânul își scotea adesea pălăria, la banca pe care o frecventase. Aerul era plin de flori care nu țin nici ele la durere, doar rămân, înmiresmate, ca oamenii care rămân în amintire.
Ana găsi o carte mică în care scria: „Gânduri pentru domnul Ionuț.” Le propuse prietenelor să scrie ceva. „Să-i scriem o carte poștală,” zise ea, „pe care o să o păstrăm. O să fie pentru el, chiar dacă nu mai poate citi.” Fetele au acceptat. Scrisul era greu — nu pentru litere, ci pentru cuvintele din inimă.
Capitolul III
În camera Anei, cu lumina blândă a după-amiezii, fiecare începu să scrie. Ana scria încet, imaginându-și că domnul Ionuț ar primi cartea poștală de undeva, acolo, „sus”. Ea puse pe hârtie ceea ce simțea: cum îl auzise râzând, cum îi învățase să prindă fluturi cu privirea, cum îi plăcea să le spună povești cu vapoare. Lila trase niște stele cu creionul și adăugă: „Mulțumesc pentru povestea cu pisica care a căutat luna.” Mara desenă o floare și scrise: „Când te gândesc, zâmbesc.” Cea, cu scrisul ferm, scrise doar: „Mulțumesc că ai fost mereu bun.”
Ana pleca din rândul frazelor și scrise ceva mai lung: „Dragă domnule Ionuț, vrem să-ți spunem că ne este dor. Ne-ai învățat cum să ascultăm tăcerea și cum să facem ceai din frunze de câmp. Eu am învățat să privesc norii ca pe niște povești care sar dintr-o carte în alta. Îți scriu această carte poștală ca să știi că te păstrăm în inimile noastre. Te iubim.” Puse o floricică presată pe hârtie și îi dădu un sărut mic pe colțul cărții, precum făcea când se ruga.
După ce au terminat, fetele stătuseră un moment în tăcere. Cea spuse blând: „Poate nu o trimitem. O păstrăm pentru când vom vrea să ne amintim.” Toate au fost de acord. Ana simțea că prin cartea poștală își aranjaseră gândurile. Nu trebuiau cuvinte mari; erau suficiente mici semne de recunoștință.
„Mi-e frică că o să uit mirosul ceaiului lui,” murmură Mara. „Eu cred că nu vei uita,” zise Lila. „Lucrurile pe care le învățăm nu dispar. Ele rămân ca semințele în pământ,” adăugă Cea.
Capitolul IV
În zilele care au urmat, fetele se întorceau la bancă. Acolo își povesteau ce mai fac: glumele pe care le inventau, cum plantaseră câteva semințe într-un ghiveci, sau cum dădeau cu pieptenele părului în partea dreaptă, imitându-l pe domnul Ionuț când zicea că „părul are preferințe”. Fiecare râs aducea cu sine și o umbră de dor, dar nu apăsătoare. Era ca o lanternă care luminează amintirile.
Într-o seară, înainte de culcare, Ana luă din cutia ei specială cartea poștală. O privi și simți mulțumire. Știa că scria pentru a-i spune ceva — pentru a-și spune sieși că e în regulă să fie tristă și că e în regulă să se veselească din nou. Apoi scrise pe margine, cu litere mici: „Mulțumim oamenilor care ne-au îmbrățișat când am fost triști.” Apoi adăugă numele fiecărei fete: Mara, Lila, Cea și Ana.
Fetele au mai spus noaptea o rugăciune simplă, fiecare în felul ei. Nu ca o cerere, ci ca o mulțumire: pentru zilele în care au avut pe cineva care le-a povestit lucruri, pentru mângâierile părinților și prietenilor, pentru bunătate. Dimineața aduse liniște și un sentiment cald. Grădina nu mai era la fel, dar lumea lor încă era plină de lucruri de descoperit.
La sfârșit, Ana știa că viața este un șir de zile cu soare și umbre și că amintirile sunt ca niște luminări care rămân aprinse. În cartea poștală nereturnată, scrise încă o dată, cu un zâmbet: „Mulțumim tuturor celor care ne-au ținut de mână. Vă suntem recunoscătoare.” Fetele își strânseră palmele și simțiră că, împreună, pot purta dorul cu blândețe.
