Capitolul 1: Sub cupola care râde
Mara și tati abia terminaseră de legat șireturile lui Radu când, dincolo de poarta carnavalului, s-a auzit o tobă: bum-bum-bum, ca o inimă veselă. Radu avea 11 ani și un fel al lui de a ține lucrurile în ordine: își număra biletele, își potrivea șapca și își amintea mereu cine rămâne în urmă. Azi însă nu venise să fie doar atent. Venise cu un gând care îi sărea prin cap ca o minge: să inventeze un nume de trupă.
Sub chapiteau, aerul mirosea a vată pe băț și a rumeguș cald. Lumini colorate alergau pe pânza uriașă ca niște peștișori în acvariu. Un acordeon cânta o melodie care te făcea să-ți miști umerii fără să vrei.
— Uau… a șoptit Radu. Aici pare că și umbrele dansează.
Un clovn în pantaloni cu buline mari a trecut pe lângă ei și a făcut o plecăciune dramatică. Pălăria i-a căzut, și din ea a sărit un porumbel de hârtie.
— Bun venit! a strigat clovnul. Nu vă împiedicați de râsete, sunt peste tot!
Mara, sora lui mai mare, i-a ciufulit părul lui Radu.
— Ai grijă, domnule „organizator”. Să nu te pierzi.
Radu a ridicat din umeri, de parcă ar fi purtat o mantie invizibilă de încredere.
— Nu mă pierd. Și… am o misiune. Îmi trebuie un nume de trupă. Unul tare!
— Pentru ce trupă? a întrebat tati.
Radu a arătat spre ringul din mijloc, unde o trupă mică repeta: un băiat cu un tamburin, o fată cu un fluier, un domn cu un contrabas și o doamnă care făcea să sune niște clopoței legați de brățări.
— Pentru noi… adică, pentru cineva. Poate pentru prietenii pe care o să-i fac. Sub cupola asta, parcă totul vrea să aibă un nume.
Din spate s-a auzit un „poc!” ușor. Un balon s-a spart și a eliberat confetti, ca un nor de fluturi colorați. Radu a râs și, fără să vrea, a început să bată ritmul cu piciorul.
— Bun, a zis Mara. Dar dacă vrei nume de trupă, trebuie să asculți. Carnavalul îți șoptește idei.
Radu a dat din cap. Știa să asculte. Și exact atunci a observat ceva ciudat: lângă cortina din stânga, o cutie de lemn era împinsă încet, ca și cum cineva invizibil o trăgea de sfoară.
Capitolul 2: Cutia care fugea de muzică
Radu s-a apropiat cu pași mici, ca să nu sperie cutia. Din ea se auzea un clinchet, ca un pumn de monede care se ceartă între ele.
— Hei, cutie, a șoptit el. Tu ești… cutie sau ai și un nume?
Cutia s-a oprit brusc. Apoi a tresărit. Capacul s-a ridicat un pic, cât să iasă o privire: nu era o privire de om, ci de… raton. Un raton cu mască naturală pe față, de parcă venise direct costumat.
— Șșșt! a făcut ratonul. Nu spune „cutie” tare. Se supără.
Radu a clipit de două ori, convins că lumina colorată îi joacă feste.
— Un raton… sub chapiteau?
— Mă cheamă Puf, a spus ratonul și a ieșit până la jumătate. Și cutia se cheamă… Cutia. E sensibilă.
Radu și-a mușcat buza ca să nu râdă. Puf avea un papion verde și o eșarfă cu steluțe.
— De ce fugiți?
Puf a arătat spre ring, unde muzicanții încercau o bucată mai rapidă. Tobele făceau „trrrr”, iar clopoțeii „cling-cling”.
— Muzica asta… trezește ceva, a zis Puf. Cutia începe să meargă singură. Iar eu trebuie s-o opresc, altfel ajunge la domnul Director, și domnul Director nu iubește surprizele neprogramate.
— Eu iubesc surprizele, a zis Radu. Dar… nu vreau să încurc. Pot să ajut?
Puf a ridicat sprâncenele, impresionat.
— Tu pari de încredere. Bine. Ține de sfoara asta când cântă tare.
Radu a apucat sfoara legată de mâner. Cutia a tras un pic, ca un cățel nerăbdător.
— Uau, e puternică.
— E plină, a spus Puf. Plină cu… ceva important. Dar nu știu ce. Eu sunt doar paznic temporar. Am primit-o de la o acrobată care a zis: „Să nu o deschizi până nu auzi numele potrivit!”
Radu a simțit cum îi crește curiozitatea ca un balon. Numele potrivit. Numele de trupă. Parcă toate se legau.
Deodată, dinspre intrare a venit un băiat de vârsta lui, cu un costum de cavaler din carton argintiu. Coiful îi era puțin strâmb, dar zâmbea ca și cum ar fi cucerit un castel.
— Hei! a strigat băiatul. Ați văzut un iepure alb? Mi-a furat un covrig!
Radu a ridicat mâna.
— Nu, dar am găsit un raton și o cutie alergătoare.
Băiatul a venit mai aproape și a făcut ochii mari.
— Eu sunt Darius. Și… asta e cea mai bună propoziție pe care am auzit-o azi.
Puf a tușit important.
— Bun. Avem nevoie de ajutor. Dacă vrei aventură, ține-te bine de coif.
Darius a dat din cap imediat.
— Aventură? Sunt cavaler. Sunt obligat.
Radu a zâmbit. Deja simțea că se strânge o mică trupă în jurul lui. Și încă nu avea nume.
Capitolul 3: Repetiția măștilor și vânătoarea de cuvinte
În culise, lumea era ca un oraș mic: funii, oglinzi, costume atârnate ca niște păsări adormite. O doamnă cu rochie de paiete le-a făcut semn să treacă pe lângă ea, iar paietele au sclipit ca un râu de stele.
— În seara asta avem Parada Măștilor, a spus Puf. Toți intră pe ring, fiecare cu muzica lui. Dacă Cutia o ia la fugă, ne facem de râs… și poate pierdem ceva.
— Ce putem pierde? a întrebat Radu.
Puf și-a strâns labuțele.
— Secretul ei. Iar secretul… uneori e un fel de comoară.
Cuvântul „comoară” a sărit în urechile lui Radu ca o notă de trompetă. Darius a făcut un pas dramatic.
— Eu apăr comorile!
— Tu apără și covrigii, a murmurat Radu, și au râs amândoi.
Au ajuns într-un colț unde câțiva copii de vârste apropiate își probau costume: o fată cu aripi de fluture, un băiat îmbrăcat în astronaut, altul cu o mască de lup. Radu i-a privit și și-a imaginat o trupă: nu de muzică neapărat, ci de prieteni care rezolvă lucruri.
— Avem nevoie de un nume, a spus el cu voce tare, ca să-și audă ideea. Un nume pentru… noi, cei care ajutăm Cutia.
Fata-fluture s-a apropiat, curioasă.
— Eu sunt Ilinca. Ce cutie?
Puf a arătat obiectul, care acum tremura ușor, ca și cum asculta și ea.
Ilinca a atins capacul cu vârful degetului.
— O simt. Ca pe o tobă mică. Parcă vrea să cânte.
— Exact! a spus Radu. Și acrobata a zis că trebuie un nume potrivit.
Băiatul-astronaut, pe nume Toma, a ridicat mâna ca la școală.
— Propun „Echipajul Confetti”. Sună spațial și festiv.
Darius a clătinat din cap.
— Prea… prăfuit. Confetti se lipește de armură.
Ilinca a zâmbit.
— „Fluturii de Sub Cupolă”?
— Și dacă nu suntem toți fluturi? a spus Radu. Eu sunt… doar eu. Și Puf e raton.
Puf a dat din cap solemn.
— Sunt un raton cu demnitate. Nu fluture.
Radu s-a plimbat de colo-colo, ascultând muzica de afară. Tobele, acordeonul, un fluier subțire. Fiecare sunet părea un cuvânt. „Lumini.” „Ritm.” „Prietenie.” „Curaj.” „Împreună.”
Apoi a văzut ceva: pe o pânză mare, cineva pictase un soare cu zâmbet și sub el scria: „Aici râdem împreună.”
— Împreună… a repetat Radu.
Cutia a făcut „cling” ca și cum ar aproba.
— „Trupa Împreună”? a întrebat Toma.
Radu a strâmbat din nas, căutând un strop de magie.
— Ce ziceți de… „Ritm-Împreună”? Nu, nu. „Căutătorii de Râsete”?
Darius a lovit cu pumnul în palmă.
— „Cavalerii Cupolei”!
Ilinca a râs.
— Și eu ce sunt, domniță salvata?
Radu a simțit că numele trebuie să fie al tuturor, ca o melodie în care fiecare are o parte. Și atunci, din ring, o voce a cântat: „Hai la joc, hai la joc!” iar publicul a bătut din palme.
Radu a spus încet, ca să vadă cum sună:
— „Ceata Palmelor Vesele.”
Toți au tăcut o secundă. Apoi Puf a dat din coadă.
— Îmi place. Palma e pentru aplauze. Și când aplauzi, ești împreună.
Cutia a tras puțin de sfoară, dar nu ca să fugă, ci ca să se apropie de ei, parcă.
— Atunci suntem Ceata Palmelor Vesele, a decis Radu. Și promitem să nu lăsăm pe nimeni în urmă.
Ilinca și Toma au dat din cap. Darius și-a ridicat coiful ca pe un toast.
— Jur pe covrigul meu pierdut!
În clipa aceea, Cutia a scos un „cling” mai lung, ca un acord final. Capacul s-a ridicat un deget.
— Nu acum, a șoptit Puf. Încă nu e momentul. E Parada Măștilor. Trebuie s-o ținem calmă.
Radu a strâns sfoara cu grijă.
— O să reușim. Suntem o ceată.
Capitolul 4: Parada Măștilor și fuga confetti
Când a început Parada, chapiteau-ul s-a umplut de foșnet și de „oooh”-uri. Pe ring au intrat rând pe rând: un urs dansator (de fapt, un domn îmbrăcat într-un costum pufos), apoi două acrobate ca niște panglici vii, apoi un grup de copii cu măști pictate.
Radu și Ceata Palmelor Vesele stăteau în culise. Cutia era între ei, ca un secret împachetat în lemn.
— Respirați, a spus Radu. Dacă noi suntem calmi, poate și Cutia e calmă.
— Eu sunt calm, a zis Darius, în timp ce coiful îi tremura de emoție.
Ilinca i-a făcut semn spre ring.
— Uite, acum intră „Orchestra Clopoțeilor”. Când aud clopoței, Cutia se agită.
Și exact atunci, clopoțeii au început: cling-cling-cling, ca niște picături de lumină. Cutia a tresărit. Sfoara s-a întins.
— Ține! a șoptit Puf.
Radu a tras ușor, nu ca să o certe, ci ca să o îmbrățișeze cu forța lui mică. Toma a pus mâinile pe cutie dintr-o parte, Ilinca din cealaltă. Darius s-a așezat în fața ei ca un scut de carton.
— Cutie, a zis Radu încet, de parcă vorbea cu un cal speriat. Suntem aici. Nu ești singură.
Cutia s-a oprit pentru o clipă. Apoi, din ring, acordeonul a schimbat melodia într-una năvalnică, iar publicul a început să bată din palme. Ritmul a umplut aerul ca o furtună bună.
Cutia a pornit iar. Nu repede, dar hotărât, ca și cum ar fi știut unde vrea să ajungă.
— Se duce spre… ring! a șuierat Ilinca.
— Dacă ajunge acolo, o vede toată lumea! a zis Puf.
Radu a luat decizia pe care o ia un lider mic, dar serios:
— O însoțim. Dacă tot vrea să danseze, dansăm cu ea. Dar împreună.
— Adică intrăm pe ring? a întrebat Toma, cu ochii mari.
— Da, a spus Radu. Și ne prefacem că e parte din paradă.
Darius a scos un „ha!” de cavaler.
— În sfârșit, scenă!
Au împins Cutia într-un fel de mers sincron, ca o coregrafie. Când au ieșit pe ring, luminile i-au îmbrăcat în culori: roșu, albastru, auriu. Publicul a crezut că e un moment planificat și a aplaudat.
Radu a auzit aplauzele ca pe o ploaie caldă. Apoi Cutia a făcut ceva neașteptat: a început să scoată confetti printr-o crăpătură, ca și cum strănuta curcubeie. Confetti a zburat în sus, s-a lipit de părul oamenilor, de nasul clovnului, de coiful lui Darius.
Clovnul a sărit lângă ei și a strigat:
— Aha! O cutie care ninge! E iarnă de vară!
Publicul a râs. Radu a râs și el, deși îi bătea inima tare. Dacă râdeau, era bine. Însemna că nu stricau carnavalul, îl făceau mai frumos.
Dar Cutia nu se oprise la confetti. Capacul s-a ridicat încă puțin, ca o pleoapă curioasă. Dinăuntru s-a auzit un sunet ca de clopoței amestecați cu monede.
— Momentul se apropie, a șoptit Puf. Trebuie să o ducem la loc sigur, înainte să se deschidă de tot.
Radu a văzut la marginea ringului o perdea groasă, dincolo de care era un coridor liniștit.
— Pe acolo! a zis el.
Ceata s-a mișcat ca un singur organism: Toma împingea, Ilinca ghida, Darius făcea loc, Puf ținea sfoara, iar Radu conducea cu privirea. Au ieșit din ring sub aplauze, ca și cum ar fi fost cei mai buni dansatori din lume.
În culise, liniștea a fost ca o pătură.
Cutia s-a oprit. Apoi a făcut un „cling” mic, mulțumit.
— Bine, a spus Radu, respirând adânc. Acum… unde o ducem?
Puf a arătat spre o ușă pe care scria cu cretă: „Cabina Recuzitei – Intră doar dacă ai grijă de lucruri.”
— Acolo e sigur. Și… poate acolo aflăm ce e înăuntru. Dacă numele chiar a fost „potrivit”.
Capitolul 5: Cabina Recuzitei și comoara care nu strălucea doar pentru unul
Cabina Recuzitei mirosea a lemn vechi și a portocale, de parcă cineva ascunsese gustări printre pălării. Pe rafturi stăteau mingi de jonglat, măști, panglici și o lanternă cu sticlă roșie.
Radu a așezat Cutia pe o masă. Toți s-au strâns în jur, ca în jurul unui foc de tabără, doar că focul era o curiozitate care scânteia.
— Dacă se deschide… ce facem? a întrebat Ilinca.
— Împărțim, a spus Radu fără să stea pe gânduri. Orice ar fi.
Puf a lăsat sfoara jos.
— Acrobata a zis că doar numele potrivit o poate liniști. Ați ales un nume de trupă. Poate… acum acceptă.
Darius și-a lipit urechea de capac.
— Aud… ca o melodie mică.
Toma a făcut un pas în spate.
— Dacă e un șarpe?
— Într-o cutie care scoate confetti? a spus Ilinca. Ar fi cel mai festiv șarpe din lume.
Radu a pus palma pe capac, ușor. Nu a forțat, doar a atins. A simțit vibrația, ca un instrument.
— Cutie, a zis el încet. Noi suntem Ceata Palmelor Vesele. Te-am dus prin muzică fără să te lăsăm să te pierzi. Dacă vrei să ne arăți secretul… suntem gata. Dar fără grabă.
Cutia a scos un sunet lung, ca un „da” cântat. Capacul s-a ridicat singur, lin, ca și cum ar fi fost tras de o briză.
Înăuntru nu era nici șarpe, nici iepure. Era un sac mic din catifea albastră, legat cu un șnur auriu, și lângă el o grămăjoară de monede strălucitoare și pietricele colorate. Dar cele mai uimitoare erau niște bilete pliate, cu scris de mână.
Puf a deschis un bilet și a citit cu voce tremurată:
— „Pentru cei care știu să țină ritmul împreună: această comoară nu e pentru un singur buzunar. E pentru o seară mai luminoasă pentru toți.”
Radu a simțit cum i se încălzește pieptul.
— E un mesaj, a spus el. O comoară… care cere să fie împărțită.
Ilinca a ridicat una dintre pietricele. Era ca un mic curcubeu solid.
— Sunt frumoase… dar nu cred că sunt pentru colecția cuiva.
Darius a luat o monedă și a întors-o pe o parte. Pe ea era gravat un zâmbet.
— Monede-zâmbet!
Toma a desfăcut sacul de catifea. Înăuntru erau panglici subțiri, colorate, fiecare cu câte un clopoțel mic la capăt.
— Brățări, a spus el. Pentru trupă.
Radu a luat un alt bilet. Scrisul era rotund, prietenos:
— „Dacă ați găsit asta, înseamnă că ați inventat un nume care sună ca aplauzele. Folosiți monedele pentru a oferi bilete și dulciuri celor care stau pe margine. Iar pietricelele… păstrați-le ca amintire că solidaritatea strălucește cel mai tare.”
Puf și-a dus labuțele la gură.
— Asta e… e chiar o comoară de carnaval.
Radu s-a uitat la prietenii lui. În ochii lor era acea lumină pe care o vezi când cineva înțelege ceva important fără să fie ținut lecție.
— Atunci facem așa, a spus Radu. Cumpărăm bilete pentru copiii care nu au. Și luăm vată pe băț pentru cine vrea, și poate… ajutăm și la standul de limonadă, dacă au nevoie.
Darius a ridicat mâna.
— Și găsim și iepurele care mi-a furat covrigul.
— Aia e o misiune separată, cavalerule, a râs Ilinca.
Au pus monedele și pietricelele în sac, apoi fiecare și-a legat la încheietură câte o panglică cu clopoțel. Când au mișcat mâinile, s-a auzit un clinchet ca o promisiune.
— Ceata Palmelor Vesele, a spus Toma, încercând cum sună ca strigăt. La treabă!
Capitolul 6: Comoara împărțită și aplauzele de final
Au ieșit din cabina Recuzitei înapoi în carnaval, unde muzica era și mai vie. Pe alee, un bătrân vindea baloane în formă de stele, iar o fetiță se uita la ele cu ochii lipiți de cer, fără să îndrăznească să ceară.
Radu s-a apropiat de vânzător.
— Bună seara. Cât e un balon?
— Pentru o stea? a întrebat vânzătorul. O monedă-zâmbet, dacă ai.
Radu a scos o monedă și a zâmbit.
— Avem.
A cumpărat balonul și l-a oferit fetiței. Ea l-a prins de sfoară de parcă ar fi prins chiar o stea adevărată.
— Mulțumesc! a spus ea, și „mulțumesc”-ul ei a sunat mai tare decât tobele.
Au mers mai departe și au văzut doi băieți care se uitau pe sub prelata chapiteau-ului, încercând să vadă spectacolul fără bilet.
Darius s-a încruntat.
— Hoți de spectacol!
Radu l-a prins de mânecă.
— Nu. Doar… fără bilete.
Radu s-a dus la casă, a folosit câteva monede-zâmbet și a luat două bilete. Le-a întins băieților.
— Poftiți. E mai frumos dinăuntru. Și… dacă vedeți un iepure alb cu covrig, spuneți-ne.
Băieții au râs și au dat din cap, fugind spre intrare.
Ilinca a cumpărat limonadă pentru un băiat care își număra banii și suspina. Toma a luat vată pe băț pentru o bunică ce venise cu nepoțica, iar Puf a lăsat discret o monedă lângă cutia de donații a unui muzicant care cânta la vioară, cu ochii închiși, ca și cum ar îmbrățișa melodia.
Clopoțeii de la încheieturile lor sunau la fiecare gest: cling, cling, cling, de parcă solidaritatea avea și ea coloana ei sonoră.
Pe la mijlocul serii, clovnul cu buline i-a găsit și le-a făcut cu ochiul.
— Ați fost voi cu ninsoarea de confetti! a zis el. Vă rog să veniți la final pe ring. Publicul iubește surprizele.
Radu a privit spre Ceata lui. Toți au dat din cap. Era un „da” fără frică.
Înainte să intre, Darius a tras de mânecă un iepure alb care trecea sprinten. Iepurele avea… un covrig.
— Aha! a strigat Darius. Hoțul!
Iepurele s-a oprit și a scos covrigul la vedere. Apoi, spre surprinderea tuturor, a ridicat capul: sub mască era un copil mai mic, roșu la față.
— Scuze… am crezut că e standul cu mostre gratuite, a mormăit el.
Darius a făcut o pauză lungă, teatrală. Apoi a spus:
— Ca cavaler, sunt obligat să fiu mărinimos. Dar ca proprietar de covrig… sunt obligat să cer jumătate înapoi.
Copilul a rupt covrigul și i-a dat jumătate. Darius a mușcat, mulțumit.
— Pace, a declarat el, cu gura plină.
Au intrat pe ring la final, în lumini. Clovnul i-a prezentat:
— Doamnelor și domnilor! Copiii care au adus ninsoarea de confetti și au ținut ritmul împreună! Aplauze pentru… cum vă cheamă?
Radu a făcut un pas înainte. Inima îi bătea, dar nu de frică, ci de bucurie.
— Suntem Ceata Palmelor Vesele! a spus el, tare și clar.
Publicul a început să bată din palme. Aplauzele au umplut chapiteau-ul ca un val. Radu a simțit că numele pe care îl inventase nu era doar un cuvânt; era un fel de pod între oameni.
Clovnul le-a făcut semn, iar ei au ridicat mâinile. Clopoțeii au sunat, confetti a fost aruncat iar în aer, și pentru o clipă totul a fost un amestec de culori, muzică și râsete.
După spectacol, s-au întors în cabina Recuzitei și au numărat ce mai rămăsese din monede. Nu erau multe, dar sacul părea mai ușor într-un fel bun.
— Am împărțit, a spus Toma. Și totuși… parcă avem mai mult.
Ilinca a ridicat pietricelele-curcubeu.
— Avem amintiri. Și un nume.
Puf a atins Cutia, care acum stătea liniștită, ca un animal adormit.
— Și Cutia e fericită. Uite, nu mai fuge.
Radu s-a uitat la prietenii lui, la panglicile de la încheieturi, la rumegușul care strălucea sub lumini. A simțit că, în seara asta, inventase mai mult decât un nume: inventase o echipă.
— Știți ce e cel mai tare? a spus el.
— Ce? au întrebat toți.
Radu a zâmbit.
— Comoara n-a fost doar în Cutie. A fost și în felul în care am ținut-o împreună. Și în palmele care bat la fel.
Au ieșit afară din chapiteau. Noaptea era răcoroasă, dar carnavalul încă pulsa în spatele lor, ca o inimă uriașă. Deasupra, balonul-stea se legăna în aer, iar de undeva se auzea încă un acordeon, ca un „pe curând”.
Radu și-a strâns clopoțelul de la mână și a spus, aproape ca o șoaptă care dansează:
— Ceata Palmelor Vesele… ne vedem la următoarea surpriză.
