Capitolul 1
Într-o pădure mică, plină de frunze verzi, trăia o veveriță pe nume Cezara. Cezara avea blănița roșie și ochi curioși. Într-o dimineață luminoasă, ea se trezi cu inimioara bătând ușor. Era prima zi de școală la Mușuroiul Vesel. Cezara nu mai fusese niciodată la școală. Era emoționată.
Pădurea zumzăia. Prietenii ei, ariciul Titi și iepurașa Lulu, erau deja acolo. Fiecare avea un ghiozdan mic. Cezara își legăna coada și sorbea aerul răcoros. "Oare ce o să învăț?" se gândea ea. "Oare o să-mi placă?"
Doamna Furnică, învățătoarea, le întâmpină pe toți cu zâmbet. "Bine ați venit!" spuse ea. Vocea ei era blândă. În clasă erau mesețe din frunze și băncuțe din lemn. Păsărelele cântau ușor pe geam.
Cezara luă loc lângă o mică broască, Pepe. Pepe avea un colorat pachet de creioane. Cezara își deschise ghiozdanul și văzu că a uitat un creion. "Oh," zise ea încet. Inimioara îi tresări. Vocea era mică: "Nu am creion."
Pepe o privi. Era timid. Apoi zâmbi. "Poți să împrumuți creionul meu," spuse el. "Îmi place când împrumut. E ca o mică surpriză bună." Cezara simți o căldură în piept. "Mulțumesc," rosti ea. "O să ți-l aduc înapoi."
Doamna Furnică povesti despre reguli simple. "La Mușuroiul Vesel, ne ajutăm. Împrumutăm cu grijă. Înapoiem la timp." Toți ascultau cu atenție. Cezara repeta în gând: "Împrumutăm. Înapoiem." Se simțea mai curajoasă.
Capitolul 2
Ziua trecea vesel. Micii elevi învățau să scrie linii, să potrivească forme și să cânte un cântecel scurt. Cezara și Pepe desenau un soare mare. Creionul se potriveau bine cu labuțele lui Pepe. Cezara îl folosea cu grijă. Îl ținea aproape, ca pe un prieten.
La pauză, copiii alergară pe iarba moale. Cezara se juca cu Titi. Râsete mici se împleteau. Însă când clopoțelul sună, își aminti că trebuie să-i returneze creionul lui Pepe. Inima îi tresări din nou. "Oare Pepe m-a uitat?" se întrebă ea.
Pepe era ocupat. El construia un mic turn din frunze. Cezara se duse încet la el. "Pepe," spuse ea, "îți aduc creionul." Pepe o privi surprins. "Mulțumesc," zise el. "E bine. Ți-am împrumutat cu drag." Cezara zâmbi larg. Se simțea bine. Înapoierea creionului îi făcuse inima să cânte.
Mai târziu, când ora de joacă începu, Cezara observă că ghiozdanul ei era gol pe dinăuntru. Uitase pachetul cu biscuiți de nucă. Era supărată. "O să mor de foame," gândi ea, puțin dramatică. Dar Lulu îi oferi un biscuit. "Ia-l," spuse Lulu. "Împărțim. Asta e frumos." Cezara luă biscuitul și simți că totul e bine. Împărțitul e ca o fleac: face lumea mai dulce.
La sfârșitul zilei, doamna Furnică le ceru să spună un lucru bun pe care l-au făcut. Titi spuse: "Am ajutat pe vecin să adune frunze." Pepe spuse: "Am împrumutat creionul." Lulu spuse: "Am împărțit biscuitele." Cezara ridică timidă mâna. "Am adus înapoi creionul," zise ea. Doamna Furnică aplaudă ușor. "Bravo! Ai fost responsabilă. Perserverența ta a fost bună." Cezara se simți mândră. Perserverența? Un cuvânt mare, dar ea îl gândea ca pe a nu renunța atunci când e greu.
În drum spre casă, Cezara se gândește la ziua frumoasă. A învățat lucruri simple. A împrumutat. A returnat. A cerut ajutor. A oferit ajutor. A continuat chiar când îi era teamă. "Azi am fost curajoasă," murmura ea. Frunzele foșneau ca un cor mic.
Capitolul 3
A doua dimineață, soarele se juca printre ramuri. Cezara se trezi repede. Avea un plan mic. Își puse în ghiozdan două creioane, unul pentru ea și unul pentru un prieten. La ușa mușuroiului, Pepe o întâmpină. "Salut!" zise el. "Azi am creionul meu, dar pot să îți împrumut o gumă." Cezara râse. "Mulțumesc! Și eu aduc un creion pentru tine."
Ziua fu plină de jocuri. O broască mică uită să-și ia hârtia de desen. Cezara se opri. Își dădu creionul extra. "Împrumută-l," spuse ea. Broasca ochi mari zise: "Mulțumesc! Îți promit că ți-l aduc." Micuța broască pictă un cățel vrăjitor cu ochi mari. Cezara aplaudă. Acordă înapoi cu zâmbet. Broasca returnă creionul la final.
În pauza mare, Cezara se împiedică și își murdări genunchiul. Era mică și speriată o clipă. Lulu vine cu un plasture curat. "Hai," spuse ea. "E bine." Cezara se încălzi la suflet. Prietenii erau acolo. Asta o învăța că nu trebuie să facă totul singură. Perseverența înseamnă și a cere ajutor când e nevoie.
Seara, când stelele luminau puțin, toți prietenii se adunară în mijlocul pădurii. Doamna Furnică îi întrebase iar: "Ce ați învățat astăzi?" Fiecare rosti un cuvânt simplu. "Împrumut." "Înapoiere." "Ajutor." "Prietenie." Cezara își atinse blănița și zâmbi. "Am continuat chiar și când îmi era teamă," spuse ea. Toți o aplaudă ușor.
Pe drum spre culcuș, Cezara privi luna. Era rotundă și blândă. Gândi la creionul lui Pepe, la pachetul cu biscuiți, la plasturele lui Lulu. Se simțea mică și curajoasă în același timp. Învățase că atunci când împrumuți, oferi încredere. Că atunci când returnezi la timp, păstrezi prietenia. Și că perserverența mică, pas cu pas, transformă teama în bucurie.
În patul ei de frunze, Cezara oftă ușor și îl închise pe ultima dată pe ziua cea bună. "Mâine o să continui," șopti ea. "Mâine o să încerc din nou." Și adormi cu zâmbetul pe față, știind că în pădure, la Mușuroiul Vesel, fiecare zi de școală e o poveste plină de prietenie, grijă și lucruri bune returnate la timp.
