Capitolul 1: Satul printre fluturi
Într-un sat aflat la poalele unui munte acoperit de nori albi ca laptele, trăia un bărbat simplu pe nume Yuta. Toți îl cunoșteau pentru mersul lui grăbit și zâmbetul la fel de larg ca pălăria de paie pe care o purta zi de zi. Yuta era un pescar obișnuit, născut și crescut între ape limpezi și salcii ce șopteau când adia vântul. Locuia într-o casă micuță, cu acoperiș din stuf, pe malul unui râu cristalin unde, primăvara, fluturii dansau de parcă ar fi fost confetti de curcubeu.
Într-o dimineață cu soare jucăuș, Yuta se trezi cu chef de lucru. Își luă undița, coșul și plecă spre râu. Pe drum, întâlni o bătrânică ce vindea orez aburit. Femeia avea ochii blânzi, dar hainele sărăcăcioase. Yuta simți o căldură în piept și îi cumpără tot orezul, chiar dacă nu avea mare lucru în pungă. Femeia îi mulțumi cu o plecăciune adâncă și-i oferi un talisman mic, sculptat în formă de broscuță. „Acesta îți va aduce noroc dacă ai suflet bun și nu te lași pradă lăcomiei,” îi șopti bătrânica.
Yuta îi zâmbi larg și băgă talismanul în buzunar, fără să-i dea prea multă importanță. Cum ajunse la râu, începu să pescuiască, dar norocul nu părea să fie de partea lui. Peștii se ascundeau sub pietre, iar liniștea era spartă doar de cântecul broaștelor și de foșnetul fluturilor.
Deodată, un fluture uriaș, cu aripi strălucitoare ca sideful, se așeză pe vârful undiței. Yuta rămase cu gura căscată. Cât ai clipi, fluturele se transformă într-o fetiță micuță, îmbrăcată în kimono alb și roșu. „Nu te speria,” spuse ea cu voce de clopoțel. „Sunt Mesagera Munților. Ți-am văzut bunătatea. Dar acum te așteaptă o mare încercare. Lasă-te condus de inimă, nu de dorințe deșarte.”
Yuta nu știu ce să zică, dar inima lui bătea ca toba la festival. Se uită la broscuța-talisman și simți că în mâini îi crește o putere tainică, asemenea unui izvor proaspăt ce țâșnește din piatră.
Capitolul 2: Comoara din Templul-Păianjen
După întâlnirea cu mesagera magică, Yuta simți că lumea s-a schimbat. Râul părea mai limpede, muntele mai înalt, iar vântul adia a mister. Pe drumul spre casă, găsi sub un pod o hartă veche, ușor mototolită, desenată cu cerneală violetă. Pe hartă era marcat un drum spirală, ce ducea spre Templul-Păianjen, un lăcaș legendar ascuns între copaci seculari în pădurea de la marginea satului.
Toți sătenii vorbeau despre comoara ascunsă acolo, dar nimeni nu avusese curaj să o caute. Se spunea că cine încerca era prins în pânza uriașului păianjen și transformat în statuie de piatră.
Yuta, mâhnit de lipsa norocului la pește, se gândi că poate comoara i-ar schimba viața. Poate nu ar mai trebui să se trezească devreme, să muncească din greu… Se lăsă pradă imaginației – își putea cumpăra o barcă nouă, haine frumoase, ba chiar și o casă mai mare. Deodată, broscuța-talisman începu să vibreze în buzunar și să sclipescă slab, ca o stea căzătoare.
Cu harta în mână, Yuta păși hotărât în pădure. Copacii păreau să șușotească, iar frunzele, de parcă ar fi fost urechi curioase, ascultau fiecare pas. Din când în când, o vulpe cu coadă stufoasă îi traversa calea, iar bufnițele îl urmăreau cu ochi rotunzi. Dar Yuta nu se lăsă speriat.
Ajunse la poarta Templului-Păianjen, unde o pânză mare și albă acoperea intrarea ca o perdea de nori. Pe pânză era desenată o față zâmbitoare, dar cu colți ascuțiți. Un păianjen cât o oală de ceai coborî agale pe un fir subțire, privind la Yuta cu ochi ca mărgelele negre.
— Salutare, omule de la râu! ce cauți aici, în pădurea secretelor? întrebă păianjenul, cu voce groasă.
— Am venit… să găsesc comoara, răspunse Yuta, încercând să nu tremure.
Păianjenul chicoti și-și încrucișă lăbuțele. — Oricine intră, trebuie să răspundă la trei ghicitori. Dacă greșești, vei fi prins în pânza mea pentru totdeauna!
Yuta înghiți în sec. Dar în mintea lui se învârteau vorbele mesagerei: „Lasă-te condus de inimă, nu de dorințe deșarte.” Se pregăti.
Păianjenul începu:
— Prima ghicitoare: „Ce poate umple o cameră fără să ocupe niciun loc?”
Yuta se gândi și își aminti de zâmbetul bătrânei de dimineață, de râsul copiilor… — Lumina! răspunse el.
Păianjenul clătină din cap, dar nu spuse nimic.
— A doua ghicitoare: „Ce crește atunci când o împarți cu alții?”
Yuta nu stătu mult pe gânduri. — Bucuria! Când dai bucurie, ea crește mereu!
Păianjenul păru puțin surprins.
— Ultima ghicitoare: „Ce ai doar dacă îl dăruiești?”
Yuta privi spre talismanul-broscuță, simțind căldura în piept: — Prietenia! Numai dăruind prietenie o poți avea!
Păianjenul se retrase uimit și dispăru în adâncul templului. Poarta se deschise singură, iar Yuta păși înăuntru.
Capitolul 3: Lecția comorii ascunse
Înăuntrul templului, Yuta nu găsi munți de aur sau giuvaieruri scânteietoare, așa cum își imaginase. În schimb, în mijlocul unei încăperi scăldate în lumină diafană, stătea o cutie mică din lemn de cireș. Pe capac era încrustată o inscripție: „Prețuiește ceea ce ai, nu ceea ce visezi fără măsură.”
Deschise cutia cu mâini tremurânde. Înăuntru nu era decât o oglindă mică, cu rama din bambus, și un pergament rulat. Pe pergament era scris cu cerneală neagră: „Lăcomia îți întunecă inima, dar bunătatea deschide uși spre lumi nebănuite.”
Yuta se privi în oglindă, dar nu-și văzu doar chipul, ci și amintirile: când a ajutat bătrâna, când a zâmbit copiilor din sat, când a împărțit peștii cu vecinii. Înțelegând adevăratul sens al comorii, Yuta simți cum inima i se ușurează, ca o frunză ce plutește pe apă.
Brusc, templul începu să dispară sub formă de aburi colorați, ca și cum ar fi fost un vis. Broscuța-talisman îi sări din buzunar și se transformă într-un spirit-jocăuș, care îi mulțumi pentru curaj și pentru că nu s-a lăsat pradă lăcomiei.
Când Yuta se trezi, era iarăși la râu, cu undița în mână. În coșul lui erau mai mulți pești decât avusese vreodată. Copiii din sat veniră fugind și Yuta îi chemă să împartă peștii cu toții. Auzind și bătrânica, veni și ea, zâmbind ștrengărește.
De atunci, Yuta nu a mai visat la averi mari. Știa că adevărata comoară se ascunde în gesturile mici, în prietenie și în bunătate. Iar satul de la poalele muntelui deveni și mai vesel, pentru că toți au înțeles, ca și Yuta, că lăcomia nu aduce decât necazuri, iar inima deschisă e cea mai frumoasă comoară din lume.
Și astfel, satul a rămas pentru totdeauna locul unde fluturii dansează, iar oamenii se ajută unul pe altul, ca într-o lume de basm unde prietenia strălucește mai tare decât orice comoară de aur.
