Capitolul 1 – Zi de primăvară
Într-o dimineață liniștită de primăvară, când soarele intra jucăuș prin fereastră, Maia stătea la masa ei de desen din camera mică, cu genunchii strânși sub bărbie. Afară, vrăbiile ciripeau, iar păpădiile își ridicau capetele galbene în curte. Maia avea zece ani și era o fetiță calmă, cu ochi mari, albaștri și un zâmbet blând. Îi plăcea să deseneze orice o făcea să se simtă în siguranță: cerul, casa, copacul din fața blocului și mai ales pe bunica ei, Lenuța.
Bunica Lenuța era înaltă și avea părul alb strâns mereu într-un coc. Îi spunea mereu glume Maiei și îi aducea lapte cald cu miere la micul dejun. În acea zi, Maia se pregătea să meargă la bunica împreună cu mama. Poposeau des la apartamentul ei, unde pereții simpli miroseau a cozonac și a flori uscate.
„Să nu uiți creioanele mele!”, îi aminti Maia mamei, cu voce domoală.
Mama zâmbi: „Le-am pus deja în rucsac, iubita mea.”
Drumul până la bunica era scurt, dar Maia observă că mama mergea puțin mai încet ca de obicei și își ținea mâna strâns pe a ei. Pe pervazul bunicii, stăteau mereu ghivece cu mușcate roșii, iar Maia adora să răsucească frunzele moi între degete.
Capitolul 2 – O veste neașteptată
Când au ajuns, ușa era deschisă. Aerul cald al casei le-a întâmpinat, dar ceva era diferit. În loc să-și vadă bunica șezând la masă, Maia a găsit-o pe mătușa Violeta, care le aștepta cu ochii roșii.
„Bunica s-a dus la stele, Maia”, șopti ea, cu voce tremurată.
Maia s-a uitat la mama, apoi la chipul Violetei. Nu înțelegea pe deplin ce însemna asta, dar simți că în stomac o apăsa o greutate necunoscută. În mintea ei, bunica era mereu acolo, mereu zâmbitoare, gata să-i asculte cele mai noi povești sau să-i mângâie părul.
„Nu mai vine înapoi?”, întrebă Maia, încet.
Mama o îmbrățișă strâns și îi șopti la ureche: „Nu, iubita mea. Dar va rămâne cu noi în amintiri, în tot ce ne-a învățat și în fiecare desen pe care îl faci.”
Maia nu a spus nimic, ci doar se gândea că îi va fi dor de vocea caldă a bunicii și de buburuzele croșetate pe care i le punea pe perna de dormit.
Capitolul 3 – Desenând amintiri
După câteva zile, casa bunicii era plină de rude, iar Maia stătea pe covorul din camera ei, cu creioanele colorate răspândite în jur. În timp ce adulții vorbeau în șoaptă, Maia a tras o foaie albă din carnețel și a început să deseneze.
Degetele i-au ales creionul galben pentru soare. L-a pus sus, mare, pentru că bunica mereu spunea că „soarele aduce speranță”. Apoi, cu albastru, a desenat rochia preferată a bunicii și cu roz, zâmbetul ei. Maia a desenat-o pe bunica Lenuța privind direct la ea, cu ochii senini și obrajii rumeni.
Și-a dorit ca desenul să prindă viață, să-și poată îmbrățișa bunica măcar încă o dată. Dar, privind desenul, a zâmbit, pentru că bunica, chiar și pe hârtie, părea să-i ofere o mângâiere.
„Pot să vă arăt ceva?”, întrebă ea, intrând cu desenul în sufragerie.
Toți au privit, iar unchiul Mihai a spus cu glas cald: „Mai, ce frumos, bunica zâmbește exact ca în realitate!”
Maia s-a simțit puțin mai ușoară. Desenul era felul ei de a spune cât de mult ținea la bunica, chiar dacă nu o mai putea vedea.
Capitolul 4 – Curcubeul de pe cer
În următoarea săptămână, Maia a simțit adesea un gol în suflet. Uneori, lacrimile îi curgeau fără să vrea, alteori stătea minute în șir privind norii de pe cer. Mama îi spunea mereu că e normal să fie tristă, că fiecare om trece prin astfel de momente și că timpul vindecă, încet-încet, toate rănile sufletului.
Într-o seară, după ce a plouat scurt și soarele a ieșit din nou, Maia a văzut un curcubeu uriaș pe cer. L-a chemat pe tata la geam și l-a întrebat: „Crezi că bunica îl vede și ea de acolo, dintre stele?”
Tata a zâmbit: „Eu cred că da. Poate chiar l-a pictat ea, ca să-ți arate că e bine.”
Maia și-a imaginat-o pe bunica Lenuța, printre stele, ținând paleta de culori și desenând curcubeie pentru toți cei dragi rămași pe Pământ. Gândul acesta i-a adus o liniște nouă.
În fiecare zi, Maia a început să deseneze altceva ce-i plăcea la bunica: cozonacul, florile, mușcatele de pe pervaz, iar apoi și curcubeul. Fiecare desen era ca o poveste spusă între ele două, dincolo de timp.
Capitolul 5 – Ziua în care râsul s-a întors
Într-o dimineață, când soarele intra cald prin ferestră, Maia a simțit că poate să zâmbească din nou. Și-a adunat desenele cu bunica și le-a așezat frumos într-o mapă, ca pe o comoară.
La școală, colega ei, Mara, a observat că Maia era tristă și a întrebat-o: „Ți-e dor de cineva?”
Maia a dat din cap și i-a povestit pe scurt despre bunica ei care a plecat la stele. Mara a luat-o de mână și a spus: „Și mie mi-a murit cățelul anul trecut. Dar știi ceva? Atunci când desenez cu el, parcă nu mai doare la fel de tare. Poate că ei rămân cu noi în desene, nu-i așa?”
Maia a zâmbit larg. Era prima oară când se simțea înțeleasă. I-a arătat Marei desenul cu bunica, iar cele două fete au început să râdă, povestind amintirile dragi.
Râsul lor a umplut holul luminat al școlii și, pentru o clipă, cerul părea mai aproape.
Capitolul 6 – O amintire care nu dispare
Seara, înainte să adoarmă, Maia s-a uitat la desenul bunicii zâmbitoare, prins cu o agrafă pe marginea biroului. Mama a venit să-i spună noapte bună și s-a așezat lângă ea.
„Mi-e dor de bunica”, a spus Maia, încetișor.
Mama a mângâiat-o pe cap: „E normal să-ți fie dor. Când iubești pe cineva, dorul rămâne acolo, ca un mugur în inimă. Dar bucuria că ați trăit împreună atâtea momente frumoase nu dispare niciodată.”
Maia închise ochii, simțind că dorul nu mai doare la fel de tare. Știa că poate păstra amintirea bunicii oricând, doar închizând ochii sau desenându-i zâmbetul.
În camera liniștită, Maia a adormit cu gândul la bunica ei printre stele, pictând curcubeie pe cer pentru toți cei dragi. Și a știut că, oricât ar trece timpul, dragostea și amintirea rămân mereu vii, ca un zâmbet cald în suflet.
