Capitolul 1: Cutia goală
Detectivul Radu Ionescu avea un obicei pe care prietenii îl numeau ciudat: nota coincidennțele. Nu pe toate, desigur. Doar pe cele care păreau să se alinieze ca piesele unui puzzle.
În dimineața aceea, pe la opt și un sfert, primele două coincidențe au apărut dintr-o dată: în fața Bibliotecii Municipale mirosea puternic a scorțișoară, deși chioșcul cu covrigi era închis, iar un porumbel stătea neclintit pe litera „B” de pe firmă, ca un paznic grizonat.
Radu urca treptele când directoarea bibliotecii, doamna Mărgineanu, a deschis ușa brusc, de parcă cineva o împingea din interior.
— Domnule Ionescu… e o nenorocire mică, dar exact cât să ne strice ziua! a spus ea, răsuflând sacadat.
— Nenorocirile mici sunt cele mai încăpățânate, a răspuns Radu. Ce s-a întâmplat?
— A dispărut… cutia cu bilețelele pentru „Vânătoarea de cărți”. Pentru clubul de 11–12 ani. Fără ea, jocul nu pornește. Copiii vin la zece.
Radu a intrat. Holul era luminos, dar liniștea avea o margine ascuțită. Pe un panou stătea un afiș colorat: „Vânătoarea de cărți – găsește indiciile, descoperă povestea!”
— Unde era cutia? a întrebat el.
— Pe biroul de la recepție. O cutie metalică albastră, cu lacăt mic. Înăuntru erau bilețele cu indicii către rafturi. Și… cheia lacătului era într-un plic lipit sub blat. Am făcut asta ca să nu o piardă nimeni.
Radu s-a aplecat sub birou. Plicul era acolo, deschis, gol. A atins lipiciul: încă puțin moale.
— Când ați văzut cutia ultima oară? a întrebat.
— Ieri seară, la închidere. Am lăsat-o aici. Dimineață am intrat la șapte și jumătate. Era deja dispărută.
— Cine mai are chei?
— Eu, paznicul Ghiță, și… tehnicianul, Mircea, când vine să verifice calculatoarele. Dar el nu intră în depozit, doar în sala de internet.
Radu a privit recepția: o urmă fină de praf trasă ca o linie pe colțul biroului, de parcă cineva ar fi împins ceva drept, metalic. Pe podea, lângă piciorul scaunului, se vedea o sclipire mică: un fir de sfoară roșie.
A ridicat firul între degete.
— Doamnă Mărgineanu, aveți sfoară roșie pe aici?
— Doar la ambalarea cărților donate. În depozit.
Radu a zâmbit scurt. Coincidența cu scorțișoara i-a revenit în minte. Mirosul nu aparținea bibliotecii. Cineva îl adusese.
— Haideți să vorbim cu paznicul.
Capitolul 2: Paznicul și urmele
Paznicul Ghiță era un bărbat masiv, cu o șapcă prea mică și o privire care încerca să pară nevinovată prin exces de seriozitate.
— V-am spus deja, doamnă directoare, eu n-am văzut nimic, a mormăit el când i-a văzut.
Radu s-a sprijinit de tejghea, calm.
— Nu întreb dacă ați văzut. Întreb ce ați auzit. Uneori lucrurile se aud înainte să se vadă.
Ghiță a clipit des, ca și cum număra secundele.
— Păi… noaptea a fost liniștită. Pe la șase fără zece am auzit ușa de la intrarea laterală… un „clanc”. Am crezut că e vântul.
— Ați verificat? a întrebat Radu.
— Am… aruncat un ochi. Era încuiată.
Radu și-a scos carnetul.
— „Clanc” la șase fără zece. Intrarea laterală. Vânt. În oraș, vântul de dimineață lasă urme: frunze, praf, hârtii. A găsit cineva așa ceva?
Doamna Mărgineanu a dat din cap.
— Nu, totul era curat.
Radu s-a aplecat, a privit covorașul de la intrarea laterală. În colț, o pată de noroi uscat, în formă de semilună.
— Ghiță, știți ce e asta? a întrebat el.
— Noroi.
— Nu orice noroi. Argilos, gălbui. De pe aleea din spatele parcului, de lângă șantier. Pe aici e asfalt.
Ghiță a înghițit.
— Eu… mă duc pe acolo uneori.
Radu a ridicat o sprânceană.
— La șase fără zece?
— Nu! Adică… nu azi.
Detectivul a pășit în sala principală. Rafturile înalte făceau coridoare ca într-un labirint. Aici, pentru copii, jocul „Vânătoarea de cărți” era perfect. Dar azi labirintul ascundea altceva.
A observat o altă coincidență: pe o masă de lectură era o pungă de hârtie mototolită, cu un desen de scorțișoară. În interior, firimituri.
Radu a ridicat punga cu două degete.
— Cine mănâncă covrigi aici, când chioșcul e închis? a întrebat, mai mult pentru sine.
Doamna Mărgineanu a oftat.
— Mircea, tehnicianul, vine uneori cu gustări. Dar azi n-a ajuns încă.
Radu a notat numele. Apoi a mers la depozit. Ușa era întredeschisă. Înăuntru, cutii cu donații, sfoară, etichete. Pe o masă, un sul de sfoară roșie. Lângă el, un cârlig metalic mic, ca un cârlig de agățat chei.
Radu a luat cârligul. Avea zgârieturi proaspete.
— Cine folosește asta? a întrebat.
— Noi… când scoatem cutiile de sus, a spus directoarea. Dar de câteva zile nu l-am folosit.
Radu s-a uitat la tavan: o grindă cu un cârlig fix. Un sistem simplu de scripete improvizat, perfect pentru a ridica ceva greu sau pentru… a pescui ceva de sub o masă.
A făcut un pas înapoi. Piesele începeau să se adune, dar lipsea un centru.
— Domnule detectiv, a zis doamna Mărgineanu, dacă nu găsim cutia, copiii vor fi dezamăgiți. Și asta doare mai mult decât un raport.
Radu a închis carnetul.
— O vom găsi. Dar vreau să vă cer ceva: nu spuneți nimănui despre plicul cu cheia. Dacă cineva știe că știm, își schimbă pașii.
În acel moment, telefonul de la recepție a sunat. Doamna Mărgineanu a răspuns și a făcut ochii mari.
— Mircea spune că… întârzie. „Mult”. Și că vine imediat ce poate.
Radu a simțit cum coincidențele se aliniază. Un om întârziat e un om cu o poveste. Iar poveștile, dacă sunt grăbite, se încurcă singure.
Capitolul 3: Omul întârziat
La nouă și douăzeci și șapte, ușa bibliotecii s-a deschis cu un clinchet. Mircea a intrat aproape alergând, cu o geantă de laptop pe umăr și o șapcă trasă pe frunte. Avea obrajii roșii de frig și un zâmbet care încerca să fie relaxat.
— Scuze, scuze… traficul… și un autobuz care n-a venit, a spus el, respirând greu.
Radu a făcut un pas în fața lui, fără să-l blocheze complet, doar cât să-l oblige să încetinească.
— Bună dimineața, Mircea. Eu sunt Radu Ionescu. Detectiv. Avem o problemă mică, dar supărătoare.
Mircea a clipit.
— Detectiv? Ce s-a întâmplat? Nu s-a… furat vreun calculator, nu?
— Nu. O cutie metalică albastră. Pentru un joc. Și o cheie dintr-un plic.
Mircea și-a dus instinctiv mâna la buzunar. Apoi și-a tras-o înapoi, ca și cum buzunarul ar fi fost fierbinte.
— Eu… n-am treabă cu cutii, a spus. Eu doar… verific internetul.
Radu a observat geanta. Un colț de hârtie albă ieșea dintre fermoar, iar pe hârtie era imprimat un mic desen: o spirală, exact ca logo-ul chioșcului de covrigi cu scorțișoară din centru.
— Ai luat micul dejun? a întrebat Radu, cu o voce ușoară.
— Da… adică… nu chiar. Am… mâncat ceva pe drum.
— Ciudat. Chioșcul din față e închis azi.
Mircea a înghețat o fracțiune de secundă.
— Am… de ieri. Aveam în geantă.
— Aha. Și de ce miroși a scorțișoară de parcă ai trecut printr-un nor?
Mircea a râs scurt.
— Exagerați.
Radu s-a uitat direct în ochii lui.
— Mircea, vreau să te ajut să spui adevărul simplu, nu povestea complicată. Hai să ne așezăm.
Au mers într-un colț liniștit, între rafturile de non-ficțiune. Radu a scos firul de sfoară roșie dintr-un plic.
— Ai văzut așa ceva?
Mircea a clătinat din cap prea repede.
— Nu.
Radu a scos apoi punga mototolită, cu desenul de scorțișoară.
— Și asta?
Mircea a ridicat umerii.
— Poate e a cuiva.
Radu a lăsat obiectele pe masă, ca într-un joc de cărți.
— Uite cum stă treaba. Avem: cutia dispărută, plicul gol, noroi de pe aleea din spatele parcului și miros de scorțișoară. Și un om care întârzie „mult” exact în dimineața în care lipsește cutia. Coincidențele sunt ca pisicile: dacă se adună prea multe, înseamnă că cineva le-a chemat.
Mircea a înghițit.
— Eu n-am furat nimic, a spus el. Doar… am vrut să ajut.
— Să ajuți cum? a întrebat Radu.
Mircea și-a frecat fruntea.
— Știți jocul ăsta… bilețelele. De fiecare dată sunt cam la fel. Copiii au mai făcut, știu traseul. Am vrut să-l fac mai interesant. Să pun indicii mai… grele. Aseară, după ce am plecat, mi-am dat seama că… am lăsat în geantă punga asta și… cheița. Am luat-o din plic ca să deschid cutia și să schimb bilețelele.
Doamna Mărgineanu, care ascultase de la distanță, a făcut un pas înainte.
— Ai luat cheia din plic? Fără să spui?
— Doar pentru o oră! a spus Mircea. Dar… apoi am auzit pași și m-am speriat că o să credeți că fur. Am pus cheia înapoi… cred. Sau… am vrut.
Radu a ridicat palma.
— Stai. Ai deschis cutia?
— Da. Am dus-o în depozit. Am schimbat câteva bilețele. Și… când să o pun la loc, am auzit paznicul. M-am ascuns. Cutia… am pus-o undeva repede. Și am plecat pe ușa laterală, prin spate, ca să nu mă vadă.
— Și de ce întârzii azi? a întrebat Radu.
Mircea s-a înroșit.
— M-am dus să caut cutia unde am ascuns-o… și n-am mai găsit-o. Apoi am intrat în panică. Am verificat și plicul… e gol. Cheia… nu e la mine.
Radu a tăcut o secundă. Apoi a spus, simplu:
— Remarca mea e asta: „Ai ascuns-o repede.” Când ascunzi ceva repede, alegi cel mai apropiat loc care îți pare sigur. Nu cel mai inteligent. Hai să refacem traseul tău, pas cu pas.
Mircea a dat din cap, ușurat că nu e încătușat în poveste, ci ghidat prin ea.
— În depozit, a zis el. Acolo am fost.
Radu s-a ridicat.
— Perfect. Mergem în depozit. Și de data asta, căutăm ca detectivii: nu după ce vrem să găsim, ci după ce nu se potrivește.
Capitolul 4: Depozitul și indiciul care nu se potrivește
Depozitul mirosea a carton, praf și lipici. Radu a închis ușa în urma lor, ca să țină liniștea înăuntru. Apoi a făcut un lucru pe care îl făcea mereu: a privit fără să se miște, treizeci de secunde. Ochii se obișnuiesc. Detaliile se arată.
— Spune-mi exact, Mircea, unde ai lucrat cu cutia.
Mircea a arătat masa cu sfoara roșie.
— Aici. Am pus cutia aici. Am deschis-o. Am scos bilețelele. Le-am amestecat, am schimbat câteva.
— Ai scris altele? a întrebat Radu.
— Da, cu un marker negru. Am pus indicii spre rafturi mai… întortocheate.
Radu a observat un marker negru pe masă, fără capac. Vârful era uscat, de parcă stătuse deschis. Lângă marker, o foaie ruptă cu începutul unei propoziții: „Caută unde tăcerea…”
— Ai scris asta? a întrebat Radu.
— Da… pentru un indiciu.
— Bun. Acum, când ai auzit pași, ce ai făcut?
Mircea și-a strâns umerii.
— Am luat cutia și… am băgat-o undeva. Aici, în depozit. Nu aveam timp să ies cu ea. Mi-era teamă.
Radu a început să caute metodic. Nu răscolea ca un urs, ci ca un ceasornicar. A deschis cutii, a verificat rafturi, a privit în spatele teancurilor de cărți donate.
— Cheia, a spus el. Dacă nu e în plic și nu e la tine, unde poate fi? Să te ajut: oamenii pierd obiecte mici în trei moduri. Unu: cad și nu se aude. Doi: se lipesc de ceva. Trei: ajung în cel mai absurd loc, dar doar pentru că era la îndemână.
A mers la masa de lucru. Sub ea era un coș de gunoi cu hârtii. Radu a scuturat ușor coșul. Nimic. Apoi a privit cârligul metalic de pe masă. L-a ridicat și a văzut că are un magnet mic la capăt.
— Interesant, a murmurat el. Un cârlig cu magnet.
Mircea a dat din cap.
— Îl foloseam să prind capace de șuruburi căzute.
Radu a apropiat magnetul de piciorul metalic al mesei. Magnetul s-a lipit imediat.
— Dacă voiai să iei cutia de sub masă… ai putea folosi magnetul?
— Cutia e metalică… da.
Radu s-a aplecat. Sub masă, pe partea dinspre perete, era o scândură subțire, ca un mic paravan. În spatele ei se vedea un spațiu îngust.
— Acolo, a spus Radu. E un loc bun pentru „repede”.
A introdus cârligul cu magnet. A mișcat încet, ca la pescuit. S-a auzit un „ting” mic. A tras. Din întuneric a ieșit… nu cutia, ci un inel de chei. Și pe el, o cheiță mică de lacăt.
— Cheia, a spus doamna Mărgineanu, ușurată.
Mircea a scos un „of”.
— Deci a căzut…
Radu nu s-a bucurat încă. Știa că dacă găsești cheia, cutia n-ar trebui să fie departe. A mai introdus cârligul. De data asta, magnetul a agățat ceva mai greu. A tras cu grijă. Cutia metalică albastră a alunecat afară, zgâriată pe un colț.
— Gata, a spus Mircea, aproape râzând.
Radu a ținut cutia în mâini. Era mai ușoară decât se aștepta.
— Doamnă Mărgineanu… cutia ar trebui să conțină bilețelele. Simțiți? E prea ușoară.
Directoarea a încremenit.
— Nu… nu se poate.
Radu a deschis lacătul cu cheia găsită. Înăuntru era… doar un bilețel. Un singur bilețel, împăturit foarte strâns.
Radu l-a desfăcut. Pe el scria cu marker negru: „Dacă citești asta, înseamnă că ai căutat unde era ușor. Acum caută unde era logic.”
— Asta nu e scrisul meu, a spus Mircea imediat. Eu scriu mai… rotund.
Radu a simțit cum suspansul se strânge ca un elastic.
— Deci cineva a folosit panica ta, a spus el încet. A luat bilețelele și a lăsat un mesaj. Avem un hoț care se joacă de-a detectivul.
Doamna Mărgineanu a strâns bilețelul în pumn.
— Cine ar face așa ceva?
Radu a privit din nou în depozit. Ce nu se potrivea? Markerul fără capac. Punga de scorțișoară. Noroiul de la ușa laterală. Și… mesajul: „unde era logic”.
— Îmi place când cineva îmi dă o provocare, a spus Radu. Dar îmi place și mai mult când greșește.
Mircea a ridicat sprâncenele.
— Cum adică?
Radu a arătat spre mesaj.
— A crezut că „logic” înseamnă „ascuns într-un loc inteligent”. Dar logica, în investigații, înseamnă altceva: motiv. De ce ar fura cineva bilețelele unui joc pentru preadolescenți? Nu pentru bani. Pentru control. Pentru a strica evenimentul sau pentru a-l muta în altă parte.
Doamna Mărgineanu a șoptit:
— Azi vine și domnul inspector de la Primărie… să vadă activitățile. Dacă e haos, raportul…
Radu a închis cutia.
— Aha. Deci avem un motiv. Cineva vrea bibliotecii un „minus” oficial. Și folosește un puzzle ca să ne țină ocupați.
Radu s-a întors spre ușă.
— Avem timp până la zece. Să găsim bilețelele. Și să găsim pe cine a interesat cel mai mult să eșuați azi.
Capitolul 5: Trei suspecți și o întrebare pentru cititor
Radu i-a chemat pe toți cei implicați într-un mic cerc, în sala de lectură: doamna Mărgineanu, paznicul Ghiță și Mircea. În plus, bibliotecara Ana, o tânără cu ochelari pătrați, a venit cu brațele pline de dosare.
— Nu vreau să acuz pe nimeni, a spus Radu. Vreau să înțeleg. Și înțelegerea se face cu întrebări scurte.
A ridicat bilețelul cu mesajul.
— Cine a avut acces la depozit dimineață?
— Eu, a zis doamna Mărgineanu. Și Ghiță… dacă îi cer. Și Mircea… când vine.
Ghiță a ridicat două degete.
— Eu n-am intrat în depozit azi.
Ana a intervenit:
— Eu am intrat la opt fără un sfert să iau o cutie cu etichete. Dar am stat două minute.
Radu a notat. Apoi a întrebat:
— Cine știa că vine inspectorul de la Primărie?
Doamna Mărgineanu a ridicat mâna.
— Eu am primit emailul ieri. Le-am spus Anei și lui Ghiță. Nu știu dacă Mircea știa.
Mircea a clătinat din cap.
— N-am știut.
Radu a făcut un pas spre paznic.
— Ghiță, ai spus că ai auzit „clanc” la șase fără zece. Dacă intrarea laterală era încuiată, sunetul poate fi de la… ce?
Ghiță a ridicat umerii.
— Vântul.
Radu a arătat covorașul cu noroi.
— Dar noroiul e acolo. Și e de pe aleea din spatele parcului. Cine trece pe acolo dimineața?
Ana a spus:
— Eu. Îmi scurtează drumul. Dar vin la opt.
Doamna Mărgineanu a adăugat:
— Și Ghiță… merge uneori să-și ia cafea de la automatul din parc.
Ghiță a mormăit:
— Doar uneori.
Radu a întors punga de covrigi pe masă.
— Punga asta vine de la chioșcul cu scorțișoară. Chioșcul e închis azi. Dar punga poate fi de ieri. Cine are obiceiul să cumpere de acolo?
Mircea a ridicat mâna, timid.
— Eu, de obicei.
Ana a chicotit.
— Și Ghiță. Îi plac cei cu extra scorțișoară.
Ghiță a ridicat sprâncenele.
— Și ce dacă?
Radu a lăsat tăcerea să stea o clipă. Apoi a spus:
— Uite, acum e partea în care ai putea ajuta, cititorule. Avem trei indicii principale: noroiul argilos de la intrarea laterală, mirosul/punga de scorțișoară, și mesajul scris cu markerul negru. Întreabă-te: care dintre suspecți are acces, motiv și ocazia să scoată bilețelele fără să fie văzut?
Radu a continuat, ca și cum ar vorbi direct cu mintea cuiva:
— Mircea a ascuns cutia și și-a recunoscut greșeala. Nu pare să fi scris mesajul. Ana a intrat în depozit la opt fără un sfert, dar nu știe despre „clanc” și, mai ales, are de lucru cu dosarele, nu cu jocuri. Ghiță e singurul care patrulează când e gol, știe de inspector și poate deschide uși fără să atragă atenția.
Ghiță a răbufnit:
— Asta e o prostie! Eu păzesc aici!
Radu nu s-a grăbit. A scos carnetul și a citit:
— „Clanc” la șase fără zece. Curat în hol. Noroi doar la intrarea laterală. Asta înseamnă că cineva a intrat și s-a șters bine… dar a uitat colțul covorașului. O greșeală mică, tipică unui om grăbit, nu unui planificator.
Apoi a făcut o remarcă simplă, aparent fără importanță:
— Dacă voiai doar să strici jocul, ai fi aruncat bilețelele la gunoi. Dar cineva le-a luat. Asta înseamnă că vrea să le folosească.
Mircea a ridicat capul.
— Să le folosească… unde?
Radu și-a îngustat ochii.
— Exact. Unde ar putea cineva să organizeze aceeași „vânătoare”, dar în afara bibliotecii, ca să pară că biblioteca nu e necesară?
Doamna Mărgineanu a murmurat:
— În… Centrul Comunitar de lângă parc. Ei vor de mult să primească fonduri pentru „activități educative”.
Ana a spus încet:
— Și cine lucrează și acolo, ca paznic suplinitor, în weekenduri?
Toți s-au uitat la Ghiță.
Ghiță a făcut un pas înapoi.
— Nu… eu doar…
Radu a ridicat palma, calm.
— Nu mă interesează doar „cine”. Mă interesează „unde sunt bilețelele”. Ghiță, dacă nu ești implicat, ne ajuți: unde ai fi ascuns un pachet de hârtii ca să-l duci mai târziu?
Ghiță a strâns maxilarul.
— N-am nimic.
Radu a privit spre cuierele de la intrare. Pe unul atârna o vestă groasă de paznic, cu buzunare mari. Radu nu a întins mâna. A întrebat doar:
— Ghiță, de ce ți-ai schimbat vesta azi? De obicei porți una verde. Azi e albastră.
Ghiță a înghițit.
— Mi-a fost… frig.
Radu a făcut un pas lateral și a observat un fir roșu de sfoară prins de un nasture al vestei albastre.
— Interesant. Sfoară roșie.
Ghiță a închis ochii o clipă, ca un om care își dă seama că nu mai poate alerga.
Capitolul 6: Casse-tête-ul bilețelelor
— Bine, a spus Ghiță, cu o voce joasă. Am luat bilețelele. Dar nu ca să fur ceva. Ca să… să arăt că biblioteca nu e singurul loc unde se pot face activități.
Doamna Mărgineanu a izbucnit:
— Adică să ne faci de rușine în fața inspectorului!
Ghiță a ridicat mâinile.
— Șeful de la Centrul Comunitar mi-a zis că dacă „dovedim” că au nevoie de fonduri… poate îmi dă contract mai bun. Eu… eu doar păzesc, doamnă. N-am școală multă, dar am nevoie de bani.
Radu l-a privit fără dispreț, dar și fără milă.
— Ai ales o cale scurtă care trece printr-o minciună. Și minciuna lasă urme. Unde sunt bilețelele?
Ghiță a dat din cap spre ușă.
— În vestiarul mic, lângă camera de curățenie. Într-o cutie de detergent goală.
Radu s-a dus cu Ana și Mircea. În vestiar, pe un raft, era o cutie mare de detergent, închisă. Înăuntru, într-o pungă, era teancul de bilețele.
Doamna Mărgineanu a răsuflat adânc, ca și cum cineva îi luase o piatră de pe piept.
— Mulțumesc… a spus ea, apoi s-a oprit, neștiind cui.
Radu a luat bilețelele și le-a întins.
— Mai avem o problemă. Mircea a schimbat câteva indicii aseară. Bilețelele sunt amestecate. Dacă le pui la întâmplare, copiii se vor încurca și evenimentul tot va eșua.
Mircea a ridicat mâna.
— Pot să le recunosc pe ale mele, cred.
Radu a scuturat din cap.
— „Cred” e periculos. Avem nevoie de o metodă sigură. Un casse-tête, dar rezolvabil.
Ana a adus rapid trei tăvițe și un stilou.
— Putem sorta.
Radu a luat un bilețel și a citit.
— „Caută unde tăcerea are coperți.” Ăsta pare de la Mircea. E poetic.
Mircea a zâmbit, jenat.
— Da, e al meu.
Radu a luat altul.
— „Raftul 3, rândul 2, litera M.” Ăsta e vechi, exact, ca un GPS.
Doamna Mărgineanu a dat din cap.
— Așa erau înainte. Clare.
Radu a pus bilețelele în două grămezi: „poetice” și „exacte”. Apoi a spus:
— Cititorule, acum e rândul tău din nou. Cum faci să pui bilețelele în ordine corectă, dacă unele sunt poetice și altele exacte?
A ridicat trei bilețele „poetice” și le-a citit:
1) „Caută unde tăcerea are coperți.”
2) „Numără pașii dintre aventură și istorie.”
3) „Privește în sus, acolo unde atlasele dorm.”
Apoi a ridicat trei bilețele „exacte”:
A) „Secțiunea Copii, raft Aventuri, nivelul de jos.”
B) „Secțiunea Non-ficțiune, raft Istorie, nivelul de mijloc.”
C) „Secțiunea Referințe, raft Atlase, nivelul de sus.”
Radu a pus bilețelele pe masă ca într-un joc de potrivire.
— Soluția e simplă: potrivire de sens. „Tăcerea are coperți” înseamnă că e o carte: deci la „Copii, Aventuri”. „Aventură și istorie” e o legătură clară între A și B. „Atlasele dorm sus” se potrivește cu C.
Mircea a completat repede:
— Deci bilețelele mele sunt, de fapt, indicii-metaforă pentru aceleași locuri.
Radu a aprobat.
— Exact. Nu ai schimbat traseul, doar limbajul. Asta ne salvează. Facem perechi: fiecare metaforă cu un loc exact. Apoi le punem în ordine, ca înainte.
Au lucrat în viteză. Ana citea, Mircea recunoștea stilul lui, Radu verifica logica: dacă un indiciu duce la un raft, următorul trebuie să pornească din apropiere, nu să sară de la subsol la etaj fără motiv. Doamna Mărgineanu cronometra timpul, iar Ghiță, rușinat, ajuta la aranjarea bilețelelor în plicuri, sub supraveghere.
La nouă cincizeci și opt, cutia era din nou plină, lacătul închis, cheia în plic, plicul lipit sub blat.
La zece fix, uşa s-a deschis și un grup de copii a intrat, gălăgios și curios. În spatele lor, un bărbat cu un clipboard: inspectorul.
— Bună dimineața, a spus doamna Mărgineanu, cu o voce care tremura, dar nu de frică. Suntem gata pentru „Vânătoarea de cărți”.
Radu s-a retras spre un colț, ca umbrele bune. Mircea a dat primul bilețel unui băiat cu hanorac galben.
— Citește-l cu voce tare, a spus el.
Băiatul a citit: „Caută unde tăcerea are coperți.”
Copiii au râs și au pornit în alergare, dar nu haotic: ca niște mici detectivi, cu mințile aprinse.
Radu și-a notat ultima coincidență: uneori, o problemă mare se rezolvă printr-o remarcă simplă și prin încăpățânarea de a potrivi piesele corect. Spiritul critic nu strică jocul. Îl face posibil.
