Capitolul 1: Trei prietene și o veste nouă
Mara avea șapte ani și jumătate, iar asta i se părea o vârstă foarte importantă. Putea să lege singură șireturile, să citească etichete la magazin și să numere banii de înghețată fără să se încurce. În dimineața aceea de vineri, își puse rucsacul în spate și ieși pe scări cu un pas hotărât.
La colțul blocului o așteptau cele două prietene ale ei: Daria și Ilinca. Toate trei erau în aceeași clasă și aveau obiceiul să meargă împreună la școală. Daria era mereu curioasă și punea o mie de întrebări, iar Ilinca râdea ușor, ca și cum ar fi avut un clopoțel în piept.
„Bunăăă!” strigă Ilinca, fluturând o mănușă. „Mara, ai adus iar pachet cu biscuiți? Data trecută au fost super buni!”
Mara zâmbi, dar zâmbetul i se opri la jumătate. „Am… am pus câțiva,” spuse ea încet.
Daria observă imediat. „Ce-i? Te doare ceva?”
Mara își strânse bretelele rucsacului. „Nu. Doar… am primit o veste.”
Au mers câțiva pași în tăcere, până când Ilinca, cu blândețe, zise: „Poți să ne spui, dacă vrei. Dacă nu, e tot bine.”
Mara respiră adânc, ca atunci când te pregătești să sari de pe ultima treaptă. „Mama și tata… nu mai locuiesc împreună. Adică… de acum o să stau și la mama, și la tata.”
Daria se opri, cu ochii mari. „Ca în filme?”
„Nu e film,” spuse Mara. „E… real. Ieri au vorbit cu mine. Au zis că nu e vina mea. Au zis de multe ori.”
Ilinca puse o mână pe brațul Marei. „Și tu cum te simți?”
Mara se uită la trotuar, la crăpăturile lui care păreau niște râuri mici. „Mă simt… amestecat. Uneori sunt tristă. Uneori mă supăr. Și uneori… mă simt ușurată, că nu mai aud certuri. Dar apoi îmi pare rău că mă simt ușurată.”
Daria își încreți fruntea. „Poți să te simți orice. Doamna învățătoare zice că emoțiile sunt ca vremea. Nu le comanzi.”
Mara râse puțin. „Așa e.”
Au ajuns la poarta școlii, unde mirosul de cretă și de covrigi calzi se amesteca. În curte, colegii alergau, iar un băiat ținea o minge și striga că e „campionul lumii”. Totul părea normal și totuși, pentru Mara, parcă se schimbase ceva în aer.
În pauza mare, cele trei fete s-au așezat pe o bancă. Mara scoase biscuiții, iar Ilinca îi împărți, ca o domnișoară de onoare la o petrecere.
„Știi,” spuse Daria, mușcând, „și părinții mei au fost supărați o perioadă. Dar au găsit o cale să fie civilizați. Așa zice tata. Civilizați.”
Ilinca chicoti. „Ce cuvânt serios!”
Mara se uită la ele. „Mâine e ziua mea. Fac opt ani. Și… nu știu cum o să fie. De obicei, mama și tata stăteau amândoi la masă, tata tăia tortul, mama punea farfurii. Acum… nu știu dacă o să vină amândoi. Mi-e frică să nu fie… ciudat.”
Ilinca dădu din cap. „Ciudat poate fi, dar nu trebuie să fie rău.”
Daria își ridică degetul, ca la o idee de detectiv. „Putem să te ajutăm! Facem un plan!”
Mara își simți pieptul un pic mai ușor. „Un plan… sună bine.”
Capitolul 2: Planul biscuiților și cutia cu „reguli de bine”
După școală, Mara le invită pe Daria și pe Ilinca la ea acasă, la mama, pentru o jumătate de oră. Mama Marei, Ana, le întâmpină cu un zâmbet cald și cu un șorț plin de făină.
„Bună, fetelor! Vreți ceai cu miere sau lapte?” întrebă ea.
„Lapte!” spuse Ilinca, fără să stea pe gânduri.
„Ceai!” spuse Daria, ca și cum ar fi ales un instrument de laborator.
Mara o trase pe mama puțin deoparte, lângă frigider. „Mami… mâine e ziua mea. Tata vine?”
Mama o privi atent, cu ochi blânzi. „Da, puiule. Tata vine. Am vorbit. Ne dorim să fie o zi liniștită, pentru tine.”
Mara înghiți. „Și… nu o să vă certați?”
Mama își aplecă fruntea spre a ei. „Nu. Și dacă simțim că ne enervăm, facem o pauză. Avem o regulă: voce joasă și cuvinte simple. Ca atunci când citești seara.”
Mara simți că-i vine să plângă un pic, dar plânsul nu ieși. În schimb, dădu din cap. „Bine.”
În sufragerie, Daria și Ilinca își scoseseră caietele, de parcă urma să aibă loc o ședință importantă.
„Deci,” spuse Daria, „planul pentru ziua ta: să fie clar pentru toată lumea. Tu, Mara, ești șefa petrecerii.”
Ilinca se ridică și făcu o plecăciune caraghioasă. „Trăiască șefa!”
Mara râse. „Eu… șefă.”
Daria continuă: „Mai întâi, stabilești ce vrei: tort, jocuri, invitați. Apoi, spui părinților ce te ajută. Dacă ai o emoție, o spui.”
Ilinca adăugă: „Și dacă te simți copleșită, poți să spui: «Am nevoie de o pauză.» Și mergem pe balcon să numărăm norii.”
Mara se gândi. „Îmi place cu pauza.”
Mama aduse băuturile și un bol cu mere tăiate. „Despre ce plan vorbiți aici?”
Daria își drese vocea. „Doamnă Ana, noi vrem să o ajutăm pe Mara să se simtă în siguranță mâine. Putem face o cutie cu reguli de bine.”
„O cutie?” repetă mama, interesată.
Ilinca arătă spre o cutie de pantofi pe care Mara o păstra pentru creioane. „Aia! O decorăm și punem bilețele cu lucruri care o liniștesc.”
Mara se lumină. „Da! Pot să pun și desenul cu casa mea… cu două uși.”
Mama se așeză lângă ele. „E o idee foarte frumoasă. Și știți ceva? Și eu pot să pun un bilețel. Și tata poate.”
Daria bătu din palme. „Perfect! Și când e greu, Mara deschide cutia și citește.”
Au început să scrie bilețele. Mara scrise cu litere rotunde: „Am voie să iubesc și pe mama, și pe tata.” Apoi încă unul: „Nu e vina mea.” Și încă unul: „Pot să spun ce simt.”
Ilinca scrise: „Îmbrățișare de 10 secunde.” Daria scrise: „Respir de trei ori încet, ca și cum aș mirosi o prăjitură.”
Mama scrise: „Sunt aici. Te ascult.” Apoi puse bilețelul în cutie, ca pe o comoară.
Mara își mușcă buza. „Mami… dar dacă tata se simte trist? Sau tu?”
Mama îi netezi părul. „Atunci ne spunem. Tristețea nu e un monstru. E doar un musafir care vine și pleacă. Și noi avem grijă unii de alții.”
Cuvintele astea se așezară în Mara ca o pătură moale.
Când fetele plecară, Mara rămase cu cutia pe birou. O deschise și închise de câteva ori, doar ca să audă sunetul. „Click.” Parcă era sunetul unui lacăt care se închide… dar în sens bun: un lacăt pentru grijile prea mari.
Seara, înainte de culcare, mama îi spuse: „Mâine vine tata la ora patru. După petrecere, tu alegi dacă vrei să rămâi la mine sau să mergi cu el. Cum te simți mai bine.”
Mara se ghemui sub plapumă. „Pot să aleg? Chiar pot?”
„Chiar poți,” spuse mama. „Ești copil, nu trebuie să decizi lucruri de oameni mari, dar ai voie să spui ce te ajută.”
Mara închise ochii. În minte, își imagina tortul, lumânările și… doi părinți care vorbesc calm. Nu părea imposibil. Părea… un compromis, cum zicea doamna învățătoare la lecția despre împărțire: când împarți, fiecare primește ceva bun.
Capitolul 3: Petrecerea și compromisul cu baloane
A doua zi, Mara se trezi devreme, chiar dacă era sâmbătă. Inima îi bătea repede, ca o tobă mică. Mama făcea clătite, iar mirosul umplea bucătăria.
„La mulți ani, puiule!” spuse mama și o strânse în brațe.
„Mulțumesc,” șopti Mara, lipindu-și obrazul de umărul ei.
La prânz, veni și bunica, aducând o pungă cu baloane colorate. „Am ales culorile vesele. Veselia e gratis,” declară ea, ca o regulă importantă.
Pe la trei și jumătate, Mara începu să se uite des la ceas. Daria și Ilinca sosiră cu un cadou împachetat în hârtie cu stele. Înăuntru era o agendă mică, cu un pix.
„E pentru gânduri,” spuse Ilinca. „Și pentru liste cu înghețată.”
„Și pentru planuri,” completă Daria.
La ora patru fix, soneria sună. Mara își ținu respirația. Mama deschise. Tata, Andrei, stătea la ușă cu un buchet mic de lalele și cu o cutie de prăjituri. Avea un zâmbet ușor emoționat.
„La mulți ani, Mara!” spuse el. „Pot să intru?”
Mara simți un nod mic în gât, dar îl înghiți. „Da.”
Tata intră și îi întinse lalelele. „Sunt pentru tine. Și pentru mama, dacă vrei să le pui în apă.”
Mama luă florile cu un „Mulțumesc” simplu. Nici prea rece, nici prea cald. Doar calm.
Mara se uită la ei, atentă, ca un arbitru mic. Daria îi șopti: „Până acum, scorul e bun.”
Ilinca abia se abținu să nu râdă.
Au pus muzică încet, au jucat „Șotron” în hol cu bandă de hârtie și au făcut un concurs de „cine își poate ține o pană în aer” fără să cadă. Tata se străduia serios, iar pana îi cădea mereu pe nas.
„Pana mă place,” spuse el grav, iar Mara izbucni în râs. Râsul ei era ca un bec aprins.
Când a venit momentul tortului, Mara simți iar emoția aceea amestecată. Mama aduse tortul, tata aduse lumânările. Pentru o secundă, amândoi întinseră mâna spre cuțit, apoi se opriră.
Mara își ținu respirația. Daria își mușcă degetul, iar Ilinca își împreună mâinile.
Tata spuse primul, cu voce joasă: „Ana, vrei să tai tu? Sau vrei să o facem împreună, dar pe rând?”
Mama se gândi o clipă. „Putem pe rând. Tu tai prima felie, pentru Mara. Eu tai a doua, pentru invitați.”
Mara își simți umerii relaxându-se. Asta era: un compromis. Simplu, clar, fără furtună.
„Înțelegerea tortului!” șopti Ilinca, de parcă ar fi fost un pact secret.
Tata tăie prima felie și o puse pe farfuria Marei. „E felia de opt ani,” spuse el.
„Arată ca o felie normală,” zise Mara.
„Da, dar e mai curajoasă,” răspunse tata.
Mara suflă în lumânări și își puse o dorință: să fie liniște în vocea lor, chiar și când nu sunt de acord.
După tort, Mara aduse cutia cu „reguli de bine”. O puse pe masă.
„Ce e asta?” întrebă tata.
Mara își drese vocea, de parcă ar fi ținut o prezentare. „E cutia mea. Când sunt tristă sau confuză, citesc bilețelele. Și… am zis că și voi puteți pune.”
Tata se uită la mama, apoi la Mara. „Pot să pun acum?”
„Da,” spuse Mara.
Tata luă un bilețel și scrise încet. Mara nu se uită peste umărul lui, dar îl văzu împăturind hârtia cu grijă. O puse în cutie ca pe un lucru fragil.
Mama luă și ea un bilețel și scrise ceva. Apoi îl puse lângă al lui.
Daria șopti: „E ca și cum fac echipă pentru tine.”
Mara dădu din cap. În acel moment, chiar așa se simțea: o echipă, altfel decât înainte, dar tot echipă.
Capitolul 4: Un rămas-bun liniștit și două acasă
Spre seară, invitații plecară. Daria și Ilinca o îmbrățișară pe Mara la ușă.
„Ține minte,” spuse Daria, „emoțiile vin și pleacă.”
„Și dacă vrei, mâine numărăm norii,” adăugă Ilinca.
„Mâine e duminică,” zise Mara.
„Atunci numărăm norii de duminică. Sunt mai leneși,” spuse Ilinca, iar Mara râse.
În casă rămăseseră doar Mara, mama și tata. Pe masă erau farfurii goale și câteva firimituri. Mara privea cutia ei, de parcă ar fi fost un mic prieten.
Tata își frecă palmele. „Mara, a fost o petrecere frumoasă. Mulțumesc că ne-ai arătat cutia.”
Mama strângea încet paharele. „Și mulțumesc că am vorbit calm. M-a ajutat și pe mine.”
Mara își adună curajul. „Pot să vă întreb ceva?”
„Sigur,” spuseră amândoi, aproape în același timp.
Mara își simți obrajii calzi. „Când o să stau la tata… mama o să fie supărată? Și când stau la mama… tata o să fie supărat?”
Tata se așeză pe vine, ca să fie la nivelul ei. „Nu. Uneori o să-mi fie dor de tine, și asta e normal. Dorul nu înseamnă supărare pe tine.”
Mama dădu din cap. „Și mie o să-mi fie dor. Dar dorul e o dovadă că te iubim. Nu e o pedeapsă.”
Mara își strânse mâinile. „Și eu… pot să vă iubesc pe amândoi?”
„Da,” spuse tata repede.
„Da,” spuse mama, la fel de repede.
Mara luă cutia și o deschise. Scoase un bilețel la întâmplare. Îl citi cu voce tare: „Sunt în siguranță chiar și când se schimbă planul.”
Se uită la mama. „Tu ai scris?”
Mama zâmbi. „Da.”
Mara scoase alt bilețel. „Te iubesc în fiecare casă.” Se uită la tata.
Tata înghiți și zâmbi. „Da. Ăla e al meu.”
Mara simți că nodul din gât se dezleagă, ca o fundiță desfăcută. Se apropie de amândoi. „Pot să primesc o îmbrățișare dublă?”
Mama și tata se priviră o clipă. Apoi, fără grabă, se apropiară și o îmbrățișară împreună, atent, ca să fie comod. Mara închise ochii. Era cald și sigur.
După îmbrățișare, tata se ridică. „Mara, eu trebuie să plec. Mâine te iau la mine după prânz, cum am stabilit. Îți amintești?”
Mara dădu din cap. „Da. Și îmi iau agenda cu gânduri.”
„Și ursulețul,” adăugă mama.
„Și periuța de dinți,” zise Mara, foarte serioasă.
Tata râse încet. „Da, și periuța. Îți trimit un mesaj când ajung acasă. Și dacă vrei, mă suni înainte de culcare.”
Mara îl conduse la ușă. Era momentul de rămas-bun, și de data asta nu simțea o furtună. Simțea doar un val mic.
Tata se aplecă și o sărută pe frunte. „Noapte bună, curajoaso.”
Mara își îndreptă umerii. „Noapte bună, tati.”
Mama spuse: „Drum bun, Andrei.”
„Mulțumesc. Noapte bună,” răspunse tata, apoi ieși.
Ușa se închise încet. În apartament rămase liniște. Mara se întoarse spre mama.
„E… bine,” spuse ea, mirată.
Mama o luă de mână și merseră în camera ei. Mara se băgă în pat, iar mama îi trase plapuma până la umeri.
„Mami,” șopti Mara, „azi am văzut compromisul.”
„Da,” spuse mama. „Și ai văzut că ești iubită, chiar dacă lucrurile sunt altfel.”
Mara își puse cutia pe noptieră, ca pe o lampă invizibilă. „Cred că o să fie două acasă. Dar eu sunt aceeași Mara.”
„Exact,” spuse mama. „Și noi suntem aici, fiecare în felul lui, să te ascultăm.”
Mara închise ochii. Înainte să adoarmă, își spuse în gând bilețelul ei preferat: „Am voie să iubesc și pe mama, și pe tata.” Și, cu acest gând simplu, se simți în siguranță, ca într-o cameră luminată încet, numai cât trebuie pentru vise bune.
