Sub soarele cald, în pădurea cu frunze mari și verzi, trăia Dino, un diplodocus blând cu coada lungă ca un șarpe. El mergea încet printre copaci, ascultând cântecul vântului și foșnetul ierbii. Toți dinozaurii îl cunoșteau pe Dino. Era prietenos și mereu zâmbitor.
Într-o zi, pădurea s-a făcut liniștită. Păsările-dino nu mai cântau. Dino a simțit că ceva lipsește. S-a întâlnit cu Roro, un triceratops verde. „Ce s-a întâmplat, Roro?” a întrebat Dino.
„Ghicitoare! Sămânța timpului a dispărut!” a spus Roro uimit. Fără sămânța timpului, pădurea nu mai creștea, iar florile nu înfloreau.
Dino a simțit că trebuie să ajute. S-a dus la lac, unde găsea mereu răspunsuri. Acolo, un pui de stegozaur, Lila, stătea trist pe o piatră. „Ai văzut sămânța timpului?” a întrebat Dino.
„Am văzut o lumină albastră sub rădăcina copacului bătrân,” a răspuns Lila.
Dino a pornit spre copacul cel mare. Sub rădăcinile lui, a găsit o cutie strălucitoare. Înăuntru era sămânța timpului, mică și aurie, ca un soare în miniatură.
Dino a luat cu grijă sămânța și a strigat: „Am găsit-o! Am găsit sămânța timpului!” Toți dinozaurii au venit alergând. „Bravo, Dino!” au spus ei bucuroși.
Cu grijă, Dino a pus sămânța la baza copacului bătrân. Dintr-o dată, frunzele au prins viață, florile au înflorit, iar păsările-dino au început să cânte din nou. Soarele a strălucit mai tare, iar vântul a adus miros de flori dulci.
Toți dinozaurii s-au adunat și au dansat în jurul copacului. „Mulțumim, Dino!” au spus ei cu veselie. Au făcut o petrecere mare, cu frunze și fructe dulci. Dino era fericit. Toată pădurea era din nou plină de viață, iar prietenii lui râdeau și cântau.
Seara, Dino s-a așezat sub stele. Era liniște și bucurie. Pădurea era acasă, iar Dino știa că totul va fi bine.
