Capitolul 1: Doamna Mara și pianul care face „pling”
În orașul Molid, unde străzile seara șopteau ca niște panglici de catifea, locuia doamna Mara. Era o femeie adultă, cântăreață lirică, adică o cântăreață care își folosea vocea ca pe o lumină puternică, dar caldă. Mara era foarte riguroasă: își aranja mereu partiturile în ordine, își încălzea vocea la aceeași oră și își nota cu creionul micile greșeli, ca să le transforme în reușite.
În seara asta, Mara își deschise pianul. Capacul luci ca o lună neagră, iar clapele albe și negre păreau o scară pe care puteai urca spre o melodie.
„Bună seara, domnule Pian,” spuse ea, glumind.
Pianul, dacă ar fi putut vorbi, probabil ar fi răspuns: „Bună seara, doamnă. Sunt pregătit să spun pling-plong.”
Mara își puse mâinile pe clape. Degetele ei erau ca niște păsări mici care ciuguleau note. Și, înainte să cânte, făcu încălzirea:
„Mmm, mmm, mi-mi-mi…”
Apoi, cu o voce rotundă, încercă un sunet lung:
„Aaaaa…”
În acel moment, pe fereastră intră o adiere. Nu era una rece, ci una care mirosea a tei și a biscuiți cu vanilie. Cu adierea veni și o hârtie mică, rulată ca un sul.
Mara o deschise. Era o invitație de la Teatrul „Luna de Catifea”:
„Doamnă Mara, mâine seară avem un spectacol pentru copii. Vă rugăm să cântați și să vă acompaniați la pian. Înainte de spectacol, faceți o mică repetiție pe terasa teatrului, unde se aud cel mai bine stelele.”
Mara zâmbi. „Pe terasă? Ce idee frumoasă… și puțin amuzantă. Oare stelele bat din palme?”
A doua zi, își puse rochia de repetiție, își luă partiturile și o eșarfă moale. „Disciplina întâi,” își spuse ea, „apoi joaca.” Și porni spre teatru, cu pași liniștiți, ca un ritm de vals.
Capitolul 2: Repetiția de pe terasă și pisica dirijoare
Terasa teatrului era ca o scenă în aer liber. Avea ghivece cu flori, un felinar care pâlpâia blând și scaune de lemn care scârțâiau politicos. În mijloc era un pian mai mic, special pentru repetiții.
Mara își puse partiturile pe suport și își întinse umerii. Înainte să cânte, respiră adânc, ca și cum ar fi umplut un balon invizibil în piept.
„Respirația e ca motorul unei bărci,” șopti ea. „Dacă e liniștită, barca alunecă pe muzică.”
De după un ghiveci apăru o pisică tărcată, cu coadă ca un semn de întrebare. Se apropie de pian, se așeză drept și își ridică o lăbuță, ca un dirijor.
„Oh! Avem și maestru dirijor,” râse Mara. „Cum te cheamă?”
Pisica miorlăi: „Miau.”
„Bine, Miau. Tu dai intrarea.”
Mara atinse clapele: „pling… plong…” Apoi începu să cânte o arie ușoară, potrivită pentru copii. Vocea ei se înălța ca un zmeu, dar un zmeu legat cu o sfoară sigură, ca să nu se piardă.
La un moment dat, pisica ridică lăbuța mai sus, de parcă ar fi spus: „Mai încet!” Mara înțelese gluma și cântă mai moale, ca o pătură pusă peste un vis.
„Vezi?” îi spuse ea pisicii. „În muzică, nu e doar tare și încet. E ca atunci când vorbești cu cineva pe care îl iubești: uneori șoptești, uneori râzi.”
Apoi își arătă mâinile:
„Când mă acompaniez la pian, trebuie să fac două lucruri: să cânt cu vocea și să țin ritmul cu degetele. Ca și cum aș merge pe bicicletă și aș flutura și un steag, fără să cad.”
Pisica, foarte serioasă, se uită la degete. Mara continuă:
„Și mai e ceva important: dicția. Adică să se înțeleagă cuvintele. Dacă spun «lună», vreau să auziți chiar luna, nu o… «lă-nă» ciudată.”
Pisica făcu: „Mrrr.” Parcă aproba.
Deodată, un băiețel și o fetiță apărură pe terasă. Aveau câte un suc și ochi mari, curioși.
„Ne scuzați,” spuse băiețelul. „Noi ajutăm la teatru. Putem să ascultăm?”
„Desigur,” spuse Mara. „Dar aveți grijă, muzica poate să vă gâdile urechile.”
Fetița chicoti. „Doamnă, e greu să fii cântăreață lirică?”
Mara se gândi un pic. „E ca și cum ai planta o grădină. În fiecare zi uzi: exerciții, respirație, ascultare. Și, când vine momentul, florile… adică sunetele… înfloresc.”
Băiețelul întrebă: „Și pianul? E prietenul dumneavoastră?”
„Da,” spuse Mara. „Pianul e ca o hartă. Îmi arată drumul melodiei. Iar eu, cu vocea, sunt ca o barcă pe acel drum.”
Pisica Miau sări pe scaun și lovi o clapă: „pling!”
„Ai dreptate,” râse Mara. „Și uneori, prietenii mai fac și glume.”
Capitolul 3: Mică încurcătură, mare creativitate
Când soarele începu să se ascundă, Mara repetă ultima parte. Dar, chiar atunci, o foaie de partitură se ridică în vânt, ca o pasăre de hârtie, și zbură spre marginea terasei.
„Oh nu!” spuse fetița.
Băiețelul alergă, dar se opri imediat, ca să nu se împiedice. „S-a dus!”
Mara nu se sperie. Își strânse eșarfa și vorbi calm:
„Stați liniștiți. În muzică, când se întâmplă ceva neașteptat, nu intrăm în panică. Găsim o soluție.”
Pisica Miau se întinse leneș, de parcă zicea: „Nu vă agitați, oameni.”
Mara se apropie de margine. Partitura atârnase într-o cutie cu flori, prinsă între două frunze. Era la îndemână. Mara o luă ușor, ca pe un fluture.
„Uite, s-a ascuns să asculte mai bine,” glumi ea.
Băiețelul răsuflă ușurat. „Doamnă, eu m-aș fi speriat.”
„E normal,” spuse Mara. „Dar eu am învățat un lucru: creativitatea începe când ceva nu merge perfect. Atunci inventăm.”
Fetița întrebă: „Cum inventați?”
Mara se așeză la pian și spuse:
„De exemplu, dacă mi-ar lipsi o foaie, aș asculta ce am cântat înainte și aș ghici ce urmează. Sau aș improviza, adică aș crea o mică melodie nouă, potrivită cu cea veche.”
„Improvi… ce?” se miră băiețelul.
„Improvizez,” repetă Mara, simplu. „Adică îmi folosesc imaginația, dar păstrez ritmul și frumusețea.”
Apoi le arătă ceva amuzant. Cântă două acorduri vesele, ca niște pași de iepuraș:
„plim-plim!”
Și apoi două acorduri serioase, ca niște pași de elefant:
„PLOM-PLOM!”
Copiii râseră.
„Vedeți?” spuse Mara. „Pianul poate picta personaje. Iepuraș, elefant… și chiar pisică.”
Se uită la Miau și cântă o melodie care se furișa:
„pling… miau… plong…”
Pisica clipi încântată și își mișcă coada ca un metronom.
„Metronom?” întrebă fetița.
„E un aparat care ține ritmul, tic-tac,” spuse Mara. „Dar uneori, o coadă de pisică e suficientă.”
Apoi Mara continuă repetiția, iar copiii învățară câteva lucruri:
că o cântăreață lirică își încălzește vocea,
că respiră adânc și liniștit,
că pronunță clar cuvintele,
și că muzicianul ascultă mereu: pianul, sala, propria inimă.
„Vă place munca asta?” întrebă băiețelul.
Mara zâmbi cu ochii. „Da. Pentru că muzica poate face oamenii să se simtă acasă, chiar și într-un loc nou.”
Capitolul 4: Spectacolul și teatrul care adoarme
Seara spectacolului veni ca o pătură albastră peste oraș. În teatru, luminile erau calde, ca niște felii de miere. Copiii stăteau cuminți, iar foșnetul sălii suna ca frunzele.
În culise, Mara își puse mâna pe piept.
„Bună, inimă,” își spuse ea. „Știu că bați mai repede, dar ești prietena mea. Hai să cântăm împreună.”
Apoi ieși pe scenă, împinse ușor scaunul de pian și își așeză partiturile. Publicul tăcu, ca atunci când începe o poveste.
Mara atinse clapele: „pling… plong…” Sunetul se răspândi în sală ca o lumină moale pe perete. Și vocea ei intră, curată și blândă, ca o pasăre care nu se grăbește.
În timpul unei pauze scurte, spuse către copii:
„Știți ce face un cântăreț și muzician? Își antrenează vocea și urechea, învață cântece, repetă mult și, mai ales, spune o poveste cu sunete. Nu e doar despre note. E despre emoții: bucurie, curaj, liniște.”
Câțiva copii dădură din cap, de parcă înțeleseseră cu tot corpul.
Mara cântă o melodie despre o stea care își caută locul pe cer. Pianul era ca un pod de lemn peste un râu, iar vocea ca un pas ușor pe acel pod. În rândul din față, băiețelul și fetița de pe terasă zâmbeau. Pisica Miau nu era pe scenă, desigur, dar parcă se simțea o lăbuță invizibilă care ținea ritmul.
Când spectacolul se termină, aplauzele veniră ca o ploaie bună de vară: multe picături vesele. Mara se înclină și șopti:
„Mulțumesc. Să păstrați muzica în voi, ca pe o lanternă mică.”
După ce publicul plecă, teatrul rămase mai tăcut. Un angajat stinse luminile una câte una. Scaunele păreau să ofteze ușurate. Cortina se lăsă încet, ca pleoapele cuiva somnoros.
Mara își strânse partiturile și își închise pianul cu grijă.
„Noapte bună, domnule Pian,” spuse ea.
Și, în mintea ei, pianul răspunse: „Noapte bună. Ai cântat frumos, fără să te grăbești.”
Mara ieși pe terasă pentru o ultimă respirație. Aerul era rece cât să fie plăcut, ca o linguriță de înghețată. Stelele erau deasupra, tăcute și strălucitoare.
„Ați auzit?” le șopti ea. „Am repetat cu voi.”
Apoi coborî scările încet, ca să nu deranjeze liniștea. În spatele ei, Teatrul „Luna de Catifea” părea un animal mare și blând, culcat la somn. Ușile se închiseră ușor. Ferestrele clipiră în întuneric.
Și teatrul adormi cu tot cu ecouri, cu tot cu note, cu tot cu poveste—păstrând pentru mâine, într-un colț de catifea, un mic „pling” cald și o voce care știa să fie și puternică, și liniștitoare.
