Capitolul 1: Gogoși cu Magie
Nimeni nu știa că în cartierul Blocului Albastru, pe strada cu nume imposibil de pronunțat, trăia un băiat pe nume Dodo. Dodo avea șapte ani, două sprâncene unite și o coafură ce părea să fi trecut printr-un uragan, dar el era foarte mândru de ea. Oricine l-ar fi văzut pe Dodo în fiecare dimineață, alergând spre școală cu ghiozdanul lui plin de jucării și nimicuri (căci manualele nu prea încăpeau acolo), ar fi zis că este un copil ca oricare altul. Dar, în realitate, Dodo era... puțin diferit.
Într-o dimineață de marți, care părea la fel ca oricare alta, Dodo a intrat în brutăria lui Tanti Gogoșilă, unde mirosul de gogoși proaspete era atât de puternic încât și pisicile de pe stradă se adunau la geam. Acolo, Tanti Gogoșilă, cu șorțul ei pătat și zâmbetul ei larg, i-a întins o gogoașă cu zahăr pudră și i-a șoptit:
— Ia și una specială, Dodo! Pentru noroc!
Gogoașa era puțin cam strălucitoare și avea un miros ciudat, ca și cum ar fi amestecat zahărul cu... stele. Dodo a mușcat din gogoașă și, deodată, întreaga brutărie a început să tremure ușor, iar rafturile au început să danseze pe muzică invizibilă.
— Uau! Asta e cea mai bună gogoașă din lume! a exclamat Dodo.
Tanti Gogoșilă a chicotit și a făcut cu ochiul, apoi i-a șoptit ceva la ureche:
— Să nu spui nimănui, dar ai gustat din magia familiei tale.
Dodo a făcut ochii mari cât două gogoși și a început să râdă, crezând că Tanti glumește. Dar când a ieșit din brutărie, a observat că vedea lucruri ciudate: un câine care citea ziarul, o pisică ce mânca înghețată cu trei lingurițe, și chiar o bancă de parc care mergea singură pe trotuar.
— Sigur e de la gogoașă, și-a zis Dodo. Poate că am băut prea mult suc aseară...
Dar nu era vorba de suc și nici de gogoașă. Era începutul unei aventuri cum nu s-a mai văzut în cartierul Blocului Albastru.
Capitolul 2: Secretul Familiei Lămpașu
Când a ajuns acasă, Dodo a încercat să îi povestească mamei ce văzuse, dar mama era prea ocupată cu robotul de curățenie, care, deși avea instrucțiuni clare, insista să spele doar pantofii. Tata era prins cu o aplicație nouă de făcut clătite virtuale și nu părea să audă nimic.
Dodo s-a trântit pe pat și a privit tavanul. Dintr-odată, tavanul a început să pâlpâie, ca un ecran de televizor vechi, și, dintr-o umbră, a apărut o siluetă ciudată. Era un domn înalt, cu o pălărie rotundă și o haină plină de buzunare.
— Salut, Dodo! Eu sunt Moșu' Lămpașu, stră-stră-bunicul tău din partea mamei. Nu te speria, sunt aici să-ți dau niște vești importante!
Dodo a sărit ca ars și a dat cu perna după umbră, dar aceasta doar a râs.
— Dodo, tu faci parte dintr-o veche familie de magicieni urbani! Noi am protejat mereu orașul de tot felul de năzbâtii magice: lifturi care te duc în alte dimensiuni, semafoare care îți citesc gândurile și porumbei care pot face cuburi Rubik cu ciocul.
— Să înțeleg că și pisica vecinului, care vorbește noaptea la telefon, tot de la voi e? a întrebat Dodo, încă uimit.
— Exact! Numai că magia trebuie păstrată secretă. Și, din păcate, cineva încearcă să o folosească pentru prostii. De aceea te-am ales pe tine. Ești singurul care poate vedea magia în fiecare zi, fără să se sperie. În plus, ai o coafură de super-erou!
Dodo a roșit de mândrie. Să fii magician sună tare bine! Și, dacă trebuie să salvezi orașul, cu atât mai bine!
— Dar cum să fac asta? a întrebat el.
— Simplu! Trebuie să găsești inelul magic al familiei și să-l folosești ca să descoperi cine tulbură liniștea orașului. Dar ai grijă: magia e uneori mai năstrușnică decât crezi!
Și, cu un “puf” de lumină, Moșu' Lămpașu a dispărut, lăsând în urmă o steluță care i-a aterizat lui Dodo pe nas.
Capitolul 3: Vânătoarea de Inel și Liftul Zburător
A doua zi, Dodo s-a trezit hotărât să caute inelul magic. Știa din poveștile bunicii că familia lor avea un dulap vechi, plin de lucruri ciudate: pălării cu pene, pantofi care săreau singuri și o umbrelă care cânta “Frère Jacques”. Așa că a început să scotocească printre ele, dar tot ce a găsit a fost un sandwich cu salam, care părea să fie acolo de când s-a inventat magia.
— Poate că inelul nu e aici, și-a zis Dodo.
Apoi, deodată, a auzit un zgomot ciudat dinspre hol. Liftul blocului, care de obicei mergea doar până la etajul zece, părea acum să urce mai sus, spre nori. Dodo s-a furișat pe hol și a văzut ușa liftului luminată cu o lumină mov.
— E semn clar de magie! a strigat el.
S-a strecurat în lift, iar ușa s-a închis ușor, ca și cum ar fi fost trasă de o mână invizibilă. Liftul a început să urce și să urce, trecând de etajul zece, de douăzeci, de o sută, până când, brusc, Dodo s-a trezit într-un loc ciudat: era un oraș plutitor, cu drumuri de curcubeu și blocuri care pluteau ca niște baloane.
Pe o bancă, stătea un motan cu ochelari și pălărie, care citea o carte despre matematică magică.
— Bine ai venit, Dodo! a zis motanul cu voce groasă. Eu sunt Profesorul Miau-Miau, păzitorul orașului magic din nori. Căutai cumva un inel?
— Da! Cum ai știut? a întrebat Dodo, cu ochii mari.
— Să nu subestimezi niciodată un motan cu ochelari! Inelul e ascuns în cel mai înalt turn. Dar ai grijă: turnul e păzit de... Păturica Fermecată, care face gargară cu ceai și te gâdilă până recunoști parola secretă.
— Gargară cu ceai? Parolă? a întrebat Dodo, nedumerit.
— Da, dar nu-ți fie teamă. Pentru tine, parola e simplă: “Gogoși magice pentru toată lumea!”
Dodo s-a cățărat în turn, urcând pe scări care se roteau, și a dat peste Păturica Fermecată, care i-a făcut cu ochiul și a început să cânte un cântec de leagăn.
— Parola! a zis Dodo, cu glas tare. Gogoși magice pentru toată lumea!
Păturica a râs și s-a dat la o parte, dezvăluind o cutie mică și strălucitoare. Înăuntru era un inel de argint, cu o piatră care sclipea în toate culorile curcubeului.
— Felicitări, Dodo! a zis Profesorul Miau-Miau, apărând dintr-o dată lângă el. Acum poți folosi magia familiei tale!
Capitolul 4: Orașul Magiei și Aventuri de Zi cu Zi
Cu inelul pe deget, Dodo s-a trezit din nou în lift, care cobora rapid spre parter. Când a ieșit, orașul îi părea mai vesel ca niciodată: oamenii zâmbeau, iar animalele păreau să știe toate glumele bune. Dodo simțea că are o putere specială, dar nu una care să facă focuri de artificii sau să transforme oamenii în broaște. Era o putere care îl făcea să vadă magia în lucrurile simple: în râsul prietenilor, în umbrela care dansa în ploaie, în pisica ce făcea tumbe pe acoperiș.
Curând, Dodo a aflat cine încerca să tulbure magia orașului: era un bătrân ursuz, pe nume Domnul Morcov, care voia să transforme toate gogoșile în morcovi. Din fericire, Dodo și-a folosit magia pentru a-i arăta lui Domnul Morcov că și morcovii pot fi magici... dacă îi înmoi în ciocolată!
În fiecare zi, Dodo mergea la școală, se juca în parc și, din când în când, salva orașul de tot felul de năzdrăvănii magice. Își făcuse și un club secret cu prietenii lui: Clubul Vânătorilor de Gogoși Magice. Împreună, descopereau mistere, râdeau mult și, uneori, cântau cu băncile din parc.
Într-o seară, când stelele sclipeau pe cer și orașul adormise, Dodo a privit inelul de pe deget și a șoptit:
— Orice zi în orașul meu e magică, dacă știi să privești cu ochii larg deschiși și cu inima veselă!
Și, chiar dacă magia era uneori năstrușnică și lumea părea să fie pe dos, pentru Dodo și prietenii săi, aventurile abia începeau. Căci, într-un oraș unde gogoșile pot fi poarta spre lumi fantastice, nicio zi nu e plictisitoare!
