Capitolul 1: Ochelarii care strălucesc prea tare
În Orașul Zefir, unde tramvaiele cântau „cling-clang” ca niște linguri în cană, locuia un super-erou cam… pofticios. Îl chema Domnul Glumiță. Era adult, avea o pelerină albastră și o burtică fericită de la atâtea clătite.
Puterea lui? Nu era una obișnuită, ca zborul sau super-forța. El putea să scoată din buzunar… glume care se materializau! Uneori glumele ieșeau sub formă de baloane de săpun cu râsete. Alteori, se transformau în pancarte care scriau „HA!” cu litere mari, ca la cinema.
În dimineața aceea, Domnul Glumiță ronțăia un covrig și citea o etichetă lipită pe o cutie lucioasă.
„Ochelari cu raze… de soare?” a citit el cu voce tare. „Ce drăguț! Adică raze de soare la comandă. Ca un mic… soare de buzunar!”
De pe bancă, porumbelul Pufi, prietenul lui, a gângurit ca și cum ar fi zis: „Ai grijă!”
„Pufi, eu sunt prudent. Prudent și… ușor amuzant!” Domnul Glumiță și-a pus ochelarii. Aveau rame aurii și două lentile care păreau să zâmbească.
În fața lui, un copil mânca înghețată.
„Bună!” a zis copilul.
„Bună! Privește asta!” Domnul Glumiță a clipit din ochi.
Din lentile au țâșnit două raze calde, ca niște panglici de lumină. Numai că… n-au nimerit un nor. Au nimerit panoul electronic de la stația de autobuz.
Panoul a început să afișeze: „AUTOBUZUL 5 sosește în… 9999 minute. Glumă bună!”
„Hopa!” Domnul Glumiță și-a scos ochelarii. „Nu era intenția mea să fac stația să râdă singură.”
De la chioșc, vânzătoarea de ziare a strigat:
„Domnule Glumiță! Panoul meu a scris că ziarele sunt… clătite! E adevărat?”
„Nu, doamnă! Ziarele sunt ziare, clătitele sunt clătite. Nu le amestecăm decât în povești,” a zis el, rușinat și amuzat în același timp.
Pufi a făcut un pas de porumbel-înțelept.
„Ai dreptate, Pufi,” a oftat eroul. „Trebuie să testez ochelarii într-un loc potrivit. Un loc unde, dacă greșesc, nu se supără nimeni.”
Exact atunci, o reclamă luminoasă a clipit pe clădirea de vizavi: „Muzeul Gadgeturilor Istorice – Azi: Tur cu obiecte surpriză!”
Domnul Glumiță a făcut ochii mari.
„Muzeu! Acolo sunt lucruri vechi și… probabil obișnuite cu surprize. Hai, Pufi! Mergem să fim prudenți… dar cu voie bună.”
„Guu-guu,” a aprobat Pufi, de parcă ar fi spus: „Și fără să prăjești panouri, te rog.”
Capitolul 2: Muzeul care scârțâie de curiozitate
Muzeul Gadgeturilor Istorice era modern, cu uși de sticlă și un robot mic la intrare, care spunea:
„Bun venit! Nu atingeți exponatele! Dacă vă mănâncă degetele, mâncați un biscuit!”
„Ce robot politicos!” a râs Domnul Glumiță. „Și are sfaturi delicioase.”
La recepție, doamna Mira, ghida muzeului, avea o eșarfă cu buline și un zâmbet de parcă ascundea o glumă bună.
„Bună ziua! Sunteți… Domnul Glumiță?” a întrebat ea.
„În persoană, cu tot cu pelerină. Și cu un porumbel înțelept,” a spus el, arătând spre Pufi.
„Guu,” a zis Pufi, foarte serios.
Doamna Mira a aplecat capul.
„Avem o expoziție specială: ‘Gadgeturi care au făcut oamenii să spună: Opa!' Vă rog doar să fiți atent.”
„Atenția e prietena mea,” a declarat Domnul Glumiță. „Mai ales când poartă ochelari.”
Au intrat într-o sală plină de vitrine. În prima vitrină era o „Cască de Ecou” din anul 1890.
Doamna Mira a explicat:
„Dacă spui ceva, casca repetă, dar cu o voce… mult mai amuzantă.”
Domnul Glumiță a ridicat o sprânceană.
„Asta e pentru mine!”
A doua vitrină avea „Mătura-Dirijor”, o mătură veche care își mișca coada ca și cum ar conduce o orchestră.
„Și aici,” a continuat Mira, „este ‘Cutia cu Butoane Neprevăzute'. Apăsați un buton și… vedeți.”
„Neprevăzut? Sună ca viața mea,” a zis Domnul Glumiță. „Dar nu ating nimic. Promit.”
Pufi a bătut din aripi, ca un aplauz mic.
Au ajuns într-un colț cu o vitrină mai mare. Pe un suport de catifea stătea o pereche de ochelari foarte asemănători cu ai Domnului Glumiță, doar că aveau o etichetă: „Ochelari cu Raze de Soare – prototip, anul 1977. A se folosi cu prudență veselă.”
Domnul Glumiță a înghițit.
„Prudență veselă? Exact ce practic eu… uneori.”
Doamna Mira a zâmbit.
„Ochelarii dumneavoastră seamănă mult. De unde îi aveți?”
„I-am găsit într-o cutie la un târg, lângă un domn care vindea… fluierători pentru ceainice,” a recunoscut el. „Și mi-a spus: ‘Sunt doar pentru zile însorite.'”
Pufi a gângurit: „Aha!”
Domnul Glumiță a șoptit:
„Promit că nu pornesc raze în muzeu.”
În clipa aceea, robotul de la intrare a trecut pe lângă ei cu o tavă de biscuiți.
„Biscuiți pentru cei care nu ating exponatele!”
Domnul Glumiță a luat unul.
„Mulțumesc, robotule. Uite, am mâinile ocupate. Nu ating nimic.”
Numai că… ochelarii lui erau încă pe cap. Și când a mușcat biscuitul, a strănutat un pic.
„Aaa-… ciu!”
Strănutul a fost mic, dar a fost ca un buton invizibil. Ochelarii au clipit singuri.
„O, nu,” a zis el încet.
Două raze calde au sărit din lentile și au atins vitrina cu „Mătura-Dirijor”.
Mătura a tresărit, a ieșit din suport ca și cum s-ar fi trezit din somn și a început să dirijeze… un concert imaginar. Coada ei făcea „fâș-fâș” ca un violoncel grăbit.
Din „Casca de Ecou” s-a auzit o voce:
„Cine a strănutaaat? Strănutaaat? Strănutaaat?” dar în ton de operă.
Doamna Mira a dus mâna la gură.
„Vai! Exponatele… s-au activat!”
„Nu vă speriați!” a zis Domnul Glumiță repede. „E doar… un mic spectacol. Un spectacol care nu a fost pe afiș.”
Pufi a zburat pe un stâlp și a strigat:
„Guu-guu!” adică: „Planul?”
Domnul Glumiță a ridicat degetul arătător.
„Planul e simplu: oprim razele, liniștim mătura și… râdem cu grijă.”
Capitolul 3: O orchestră de gadgeturi năzdrăvane
Mătura-Dirijor s-a întors spre o cutie de muzică veche și a început să o „comande” cu mișcări hotărâte. Cutia de muzică a pornit și a cântat un marș care suna ca niște pași de rațe: „quac-quac, pac-pac”.
„Asta chiar e istoric?” a întrebat Domnul Glumiță.
„Da,” a răspuns Mira, încercând să nu râdă. „E ‘Marșul Rațelor Curajoase'.”
„Curajoase, dar nu periculoase,” a zis el. „Bun!”
Numai că razele de soare au atins și „Cutia cu Butoane Neprevăzute”. Capacul a sărit puțin, ca un borcan care vrea să danseze.
Din cutie a ieșit o ploaie de bilețele colorate. Pe ele scria:
„Glume vechi!”
„Atenție, se râde!”
„Nu alerga după idei, vin ele la tine!”
Vizitatorii din sală au început să citească și să chicotească.
Un băiețel a strigat:
„Uite! Pe al meu scrie: ‘Când o clătită devine super-erou? Când are pelerină de sirop!'”
Domnul Glumiță s-a umflat de mândrie.
„Cineva îmi fură stilul!”
Mira a ridicat o sprânceană:
„Domnule Glumiță, trebuie să oprim totuși haosul acesta amuzant. Exponatele sunt… sensibile.”
„Corect,” a zis el. „Prudență veselă.”
Domnul Glumiță și-a chemat puterea. A scos din buzunar o glumă specială: un balon transparent cu cuvântul „CALM” scris pe el.
„Bună, CALMule!” a zis el. „Te rog, plutește peste exponate și șoptește-le să se liniștească.”
Balonul a plutit, a atins ușor mătura și a șoptit… dar nu cu voce normală. Cu voce de pisică somnoroasă:
„Mrrr… calm…”
Mătura s-a oprit o clipă, apoi a făcut o plecăciune și a început să dirijeze mai încet, ca la un cântec de leagăn.
„Funcționează!” a zis Mira, ușurată.
Atunci, Casca de Ecou a repetat:
„Funcționeazăăă! … dar cu mustăți invizibile!”
„Mustăți invizibile?” a râs Domnul Glumiță. „De ce nu? În muzeu orice e posibil.”
Pufi a zburat lângă el și a ciugulit ușor rama ochelarilor, ca și cum ar fi spus: „Scoate-i!”
„Da, da!” Domnul Glumiță și-a dat jos ochelarii și i-a pus într-o husă groasă, ca pe un sandviș foarte important.
Dar, surpriză: husa s-a încălzit, iar ochelarii au făcut „bzzzt” pe dinăuntru.
„Mira… cred că au rămas pe modul ‘soare insistent',” a zis el.
„Ce facem?” a întrebat Mira, fără panică, dar cu ton de „hai să fim deștepți”.
Domnul Glumiță s-a uitat în jur. Pe perete era un dispozitiv vechi, etichetat: „Umbrela Anti-Soare, 1932. Oprește lumina prea veselă.”
„Asta!” a spus el. „Umbrela anti-soare! Sună ca o prietenă a prudenței.”
„Dar e exponat,” a zis Mira. „Nu putem…”
„Nu o ating,” a zis Domnul Glumiță, ridicând palmele. „O rog frumos.”
S-a apropiat de vitrină și a vorbit ca unui domn foarte respectabil:
„Domnule Umbrelă Anti-Soare, vă rog, avem o situație: niște raze de soare au devenit prea entuziaste. Ne ajutați?”
Umbrela, parcă jignită că nu a fost întrebată de ani de zile, a făcut un „cling” mic. Mecanismul ei s-a desfăcut singur în vitrină, ca o floare care se deschide.
Vizitatorii au făcut „ooo!”
Mira a șoptit:
„Se pare că… răspunde la politețe.”
„Și eu răspund la biscuiți,” a murmurat Domnul Glumiță.
Umbrela a proiectat o umbră blândă peste husa cu ochelari. „Bzzzt”-ul s-a transformat în „pff…”, ca o lumânare stinsă.
„Gata!” a strigat Domnul Glumiță. „Raze oprite! Nimeni prăjit, doar niște glume coapte.”
Mătura-Dirijor a făcut încă o plecăciune și s-a întors singură în suport. Cutia cu Butoane Neprevăzute s-a închis cu un „clic” politicos. Casca de Ecou a șoptit ultima replică:
„Politicos… ticos… ticos…”
„E adorabilă,” a zis un copil.
„E și cam gălăgioasă,” a zis altul, râzând.
Capitolul 4: Lecția cu zâmbet și un final cu aplauze
După ce totul s-a liniștit, doamna Mira a adunat bilețelele colorate și le-a pus într-un coș.
„Le păstrăm. O să facem o cutie nouă: ‘Bilețele de prudență veselă'.”
Domnul Glumiță a ridicat husa cu ochelarii, acum rece.
„Îmi pare rău pentru deranj. Am vrut să testez o invenție și… am testat și răbdarea muzeului.”
Mira a zâmbit cald.
„N-a fost rău. N-ați speriat pe nimeni, ați vorbit frumos cu exponatele și ați găsit o soluție. Dar data viitoare… testați ochelarii în camera de test, nu în sala de ‘Opa!'”
„Promit!” a zis Domnul Glumiță. „De azi, regula mea e: întâi întreb, apoi clipesc.”
Pufi a dat din cap ca un profesor mic.
„Guu!”
Un băiețel s-a apropiat.
„Domnule Glumiță, chiar sunteți super-erou?”
„Da,” a zis el. „Dar super-eroii nu sunt super pentru că fac lucruri nebune, ci pentru că… învață repede și au grijă de oameni.”
Fetița cu înghețată de la început, care între timp ajunsese și ea în muzeu, a zis:
„Și pentru că fac glume!”
Domnul Glumiță a râs.
„Și pentru că fac glume, dar glume blânde. Glumele sunt ca niște baloane: frumoase, dar dacă le dai drumul fără să te uiți, pot zbura unde nu trebuie.”
Mira a aplaudat ușor.
„Exact. Prudență, dar cu zâmbet.”
Robotul a venit iar cu tava.
„Biscuiți pentru eroii prudenți!”
„Asta e medalia mea!” a declarat Domnul Glumiță și a luat un biscuit. „Pufi, vrei și tu?”
Pufi a ciugulit o firimitură și a gângurit mulțumit.
Vizitatorii au început să plece, povestind:
„Ai văzut mătura?”
„Ai citit bilețelul cu clătita super-erou?”
„Am râs, dar n-a fost periculos.”
Doamna Mira a deschis un caiet mare de oaspeți.
„Doriți să lăsați un mesaj?”
Domnul Glumiță a luat un pix și a scris cu litere mari: „Prudența e mai bună când vine cu o glumă și cu o umbrelă la nevoie.”
Apoi s-a întors către toți, și-a îndreptat pelerina și a făcut o reverență comică, de parcă era pe scenă.
„Mulțumesc, muzeule! Mulțumesc, doamnă Mira! Mulțumesc, robotule cu biscuiți! Mulțumesc, Pufi, porumbel înțelept! Mulțumesc, copii și părinți! Mulțumesc… tuturor!”
„Mulțumim!” au răspuns copiii.
Pufi a completat:
„Guu-guu!” care, în limba porumbeilor, suna foarte clar a: „Mulțumim și noi!”
