Partea întâi: Fata care asculta vântul
În ținutul de nord, unde marea mușcă din stânci și zăpada scârțâie ca o pâine proaspătă sub pași, trăia o tânără femeie pe nume Eira. Avea obrajii roșii de frig și ochii limpezi, ca două bucăți de gheață care nu te sperie, ci te cheamă.
În sat, oamenii spuneau povești la foc: despre lupi, despre stele și despre uriași. Uriașii erau ca munții care se ridică și merg, cu glas de tunet și pași de avalanșă. Unii se temeau de ei. Alții îi urau. Eira însă nu voia nici frică, nici ură. Ea voia vorbă.
„Vreau să vorbesc cu uriașii”, spunea ea, când își împletea părul lângă vatră.
Bătrânul Skardi, care avea barbă ca mușchiul de pe pietre, râdea încet:
„Fată, uriașii nu vorbesc cu oamenii. Ei vorbesc cu norii.”
„Atunci o să învăț limba norilor”, răspundea Eira, și în vocea ei era o scânteie mică, încăpățânată, ca un chibrit în furtună.
Eira era inventivă. Din lemn de mesteacăn făcea jucării pentru copii, iar din piele făcea săculeți care nu lăsau apa să intre. Într-o zi, a găsit pe plajă o bucată de balenă uscată, albă ca luna. A cioplit-o și a făcut un fluier. Când a suflat în el, sunetul a fost subțire și lung, ca un fir de lumină. Părea că se cațără pe vânt.
„Poate așa mă aud uriașii”, a șoptit ea.
Seara, mama ei a întrebat-o, cu grijă în glas:
„Eira, de ce cauți uriașii?”
Eira a privit focul. Flăcările dansau ca niște mici războinici aurii.
„Pentru că satul nostru se micșorează de frică. Și pentru că uriașii… poate sunt doar singuri. Dacă îi înțelegem, nu mai suntem prizonieri în povești.”
Mama i-a pus în palmă o bucată de pânză groasă, țesută la război.
„Ia asta. E caldă și te apără. Îți vei face o capă. Să nu uiți: drumul bun se ține cu pași mulți, nu cu unul singur.”
Eira a zâmbit. Cuvintele mamei au rămas în ea ca o ancoră.
Partea a doua: Drumul prin fiordul care șoptește
Dimineața, Eira a pornit. Cerul era un vas albastru întors, iar soarele, o monedă palidă. Și-a prins pânza pe umeri, încă netăiată, și a luat fluierul la gât. Pe drum, zăpada îi făcea loc cu scârțâit, ca și cum ar fi spus: „Treci, treci, dar nu te opri.”
A trecut pe lângă pini înalți, care stăteau drepți ca niște străjeri. A trecut pe lângă un râu înghețat, care părea o panglică de sticlă.
Într-o poiană, a întâlnit un ren mic, rătăcit, cu coarnele ca două crenguțe.
„Hei, renule”, i-a zis Eira blând. „De ce tremuri?”
Renul a clipit repede, ca și cum număra fulgii.
„Am pierdut turma. Și mi-e frică de umbre.”
Eira a scos din traistă o bucată de pește uscat.
„Ia. Și vino cu mine o vreme. Eu caut uriașii, dar pot să caut și turma ta.”
Renul a mestecat, apoi a dat din cap.
„Eu te pot ajuta. Uriașii lasă urme mari. Nu poți să le ratezi.”
Au mers împreună. Când vântul devenea aspru, Eira sufla în fluier. Sunetul se ridica, subțire, și se lovea de stânci, întorcându-se ca un ecou curios.
La marginea fiordului, au găsit o piatră uriașă, ca un dinte negru ieșit din pământ. Pe ea erau zgârieturi adânci, ca niște linii de scris.
Renul a șoptit:
„Aici a stat unul.”
Eira și-a lipit palma de piatră. Era rece, dar parcă pulsa, ca o inimă leneșă.
„Uriașule”, a spus ea încet, „dacă mă auzi… eu nu vin cu sabia. Vin cu vorba.”
Nimic.
Atunci Eira a făcut ceva inventiv. A pus fluierul în crăpătura pietrei și a suflat. Sunetul a intrat în piatră, s-a rostogolit pe dinăuntru și a ieșit din cealaltă parte ca un oftat lung. Ecoul a mers pe fiord, peste apă, ca o săgeată de aer.
După un timp, s-a auzit un răspuns. Nu cuvinte, ci un „hmmm” adânc, ca un urs care se întoarce în somn.
Renul a sărit:
„Ai auzit? Cineva a auzit!”
Eira a râs scurt.
„Se pare că norii au urechi.”
Au mers mai departe, spre munți. Acolo, vântul nu mai era doar vânt, ci un fel de cântec. Și cântecul spunea: „Încă, încă.”
Partea a treia: Întâlnirea cu muntele care respiră
La poalele muntelui, Eira a văzut ceva ce nu putea fi copac și nici stâncă. Era o mână. O mână cât o barcă, cu degete ca niște trunchiuri. Mâna se mișca încet, căutând prin zăpadă, ca și cum ar fi căutat o monedă pierdută.
Eira a înghițit. Inima i-a bătut ca un ciocan mic.
Renul s-a pitit după ea.
„Bună”, a spus Eira, și vocea ei a fost mai subțire decât ar fi vrut. „Eu sunt Eira.”
Deasupra, muntele a scos un oftat. Apoi muntele s-a ridicat. Nu tot muntele, ci o parte din el: un uriaș, acoperit cu zăpadă și mușchi, cu barbă ca o pădure. Ochii lui erau două lacuri gri.
„Bună?” a spus uriașul încet. Cuvântul a căzut greu, ca o piatră în apă. „Cine a pus ‘bună' în gura mea?”
Eira și-a adunat curajul ca pe o pătură.
„Eu. Am venit să vorbesc cu tine. Nu vreau să mă ascund în povești.”
Uriașul a clipit. Când clipirea lui s-a terminat, au trecut câteva bătăi de inimă.
„Oamenii vorbesc repede. Eu vorbesc rar. De ce să vorbesc cu tine?”
Eira a scos fluierul.
„Am făcut un sunet care intră în piatră. Poate intră și în supărarea ta.”
Uriașul a ridicat o sprânceană, iar din sprânceană au căzut doi fulgi.
„Supărare… am”, a murmurat el. „Oamenii mi-au aruncat foc pe la marginea pădurii. Mi-au tăiat copacii mici, de parcă ar fi fost ace.”
Eira a dat din cap.
„Știu. Unii fac rău, fiindcă nu te cunosc. Și fiindcă se tem. Dar satul meu e mic. Nu are foc de aruncat. Are doar ierni grele.”
Uriașul a privit fiordul departe. Acolo, apa era ca o oglindă crăpată.
„Iernile grele sunt și pentru mine. Când ninge prea mult, nu mai găsesc pietrele mele preferate”, a zis el, foarte serios.
Renul a scos un pufnit mic. Părea un râs ascuns.
Eira a prins momentul, ca pe un pește sprinten.
„Atunci poate ne ajutăm. Eu te ajut să găsești pietrele tale. Tu ne lași un drum sigur prin munte, când mergem după lemn și după pește.”
Uriașul a scărpinat zăpada cu un deget. Pământul s-a cutremurat puțin, ca o tobă.
„Un drum… sigur.”
Eira a simțit că uriașul nu era rău. Era doar mare și obișnuit să fie singur. Singurătatea lui era ca un nor gros.
„Și mai am ceva”, a spus Eira. „În sat, copiii cred că uriașii mănâncă oameni.”
Uriașul a făcut o față mirată.
„Oameni? Sunt prea… mici. Mi-ar intra între dinți.”
Renul a pufnit iar. Eira a râs, și râsul ei a fost ca un clopoțel pe gheață.
„Poți să le spui tu?”, a întrebat ea.
Uriașul a tăcut. Apoi, foarte încet, a spus:
„Pot să încerc. Dar vocea mea sperie.”
Eira a desfăcut pânza de pe umeri și a întins-o între ea și uriaș, ca un mic steag.
„Atunci vorbește prin asta. Ca printr-o ușă moale. Eu o voi ține.”
Uriașul s-a aplecat. A vorbit încet, prin pânză:
„Nu mănânc oameni. Mănânc… vânt rece și liniște.”
Cuvintele au venit mai blânde, ca și cum pânza le-ar fi șlefuit colțurile.
Eira a simțit că a reușit un lucru mare cu un lucru simplu. Ca atunci când aprinzi o lumânare și faci din întuneric un loc de stat.
Partea a patra: Înapoi, cu o vorbă bună și o capă pliată
Uriașul, care se numea Haldor, a arătat cu un deget spre munte.
„Acolo e o potecă. O să mut două stânci, să nu se mai rostogolească iarna. Și… voi încerca să nu mai sperii renii.”
Renul a ridicat capul, mândru.
„Mulțumesc”, a spus el, de parcă era un cavaler.
Eira a bătut ușor cu palma în pânză.
„Și eu îți mulțumesc. Nu pentru că ești uriaș, ci pentru că ai ascultat.”
Haldor a privit-o.
„Tu ai mers mult. De ce nu te-ai întors când nu ți-am răspuns prima dată?”
Eira și-a amintit de vorbele mamei: pași mulți.
„Pentru că eu nu sunt un fulg. Sunt o călcâie încăpățânată”, a spus ea. Apoi a adăugat, mai blând: „Și pentru că, dacă vrei vorbă, trebuie să bați la ușă de mai multe ori.”
Uriașul a făcut un „hmmm” care de data asta suna a zâmbet.
„Perseverență”, a rostit el, rar. „Ca o piatră care rămâne în râu și învață apa să cânte.”
Drumul spre sat a fost mai ușor. Parcă munții se dădeau un pas la o parte. Când au ajuns, oamenii au ieșit din case, cu ochii mari.
Bătrânul Skardi a întrebat:
„Ei? Ai vorbit cu norii?”
Eira a ridicat fluierul.
„Am vorbit cu muntele.”
Și le-a spus, pe scurt, despre Haldor și despre potecă. Oamenii au murmurat, ca un stup. Unii au râs neîncrezători, alții au oftat ușurați.
Atunci, departe, s-a auzit o voce adâncă. Nu un tunet, ci un salut ținut în palmă:
„Nu mănânc oameni!”
Câțiva copii au țipat, apoi au văzut că nu cade nimic din cer, și au început să râdă. Râsul lor a alergat prin sat ca un iepuraș.
Seara, Eira a stat lângă vatră. Mama ei a adus ac și ață.
„Hai să-ți facem capă adevărată”, a zis ea.
Au cusut împreună. Pânza groasă a devenit capă, iar capă a devenit căldură. Când au terminat, Eira a pliat-o cu grijă, în patru, ca pe o promisiune împăturită.
Renul, care își găsise turma între timp, a venit la ușă și a băgat botul înăuntru.
„Eira”, a spus el, „când mai mergi la uriași, mă iei și pe mine?”
Eira a mângâiat capul renului.
„Te iau. Dar data viitoare, poate uriașii vin și ei cu vorba până la noi.”
Bătrânul Skardi a sorbit din cană și a murmurat:
„Uite așa se schimbă poveștile: nu cu toporul, ci cu pași mulți și inimă tare.”
Eira a așezat capa pliată lângă pat. În noaptea aceea, vântul a cântat mai încet. Și, undeva în munți, un uriaș a ascultat, fără să fie singur.
