Capitolul I — Stația de sticlă și femeia cu părul ca mătasea nopții
Pe o stație spațială care plutește ca o floare de metal în mijlocul unei galaxii albastre locuiește Elira. Are ochii ca două geamuri verzi și părul negru care strălucește ușor în lumina lunilor. Stația se numește Sticla Lunilor și este plină de grădini mici, tuburi de lumină și camere unde oamenii ascultă cântece vechi.
Elira este îngrijitoare de lumini. Atinge firele aurii care șerpuiesc prin pereți și le aduce cântecul înapoi. Oamenii îi spun "Elira, doamna care leagă stelele", pentru că mereu repară lumina când se frânge.
Într-o noapte, când stația tresare în ritmul unei ploi de meteori mici, o vioară de cristal aduce o notă pe care Elira n-o recunoaște. E o vibrație fină, ca un bocet de clopoțel. Urmărește sunetul până la geamul mare de observare. Privește afară și vede un punct mic, palid, care tremură în întuneric. Punctul pare să cânte.
Un mesaj apare pe ecranul central: "Stea-copil înzăpezită în Nebuloasa Grea. Ajutor cerut." Elira simte cum inima îi bate mai tare. Stea-copil? Cântare? Nebuloasă grea... Știe că trebuie să plece. Se îmbracă într-un costum subțire care-i ține inima caldă și ia o busolă lăptoasă ce arată nu doar nordul, ci și dorințele.
"Elira, e periculos," spune Toma, mecanicul cu mustață de argint, când o vede la hangar. "Nebuloasa Grea prinde sunetele și le stoarce. Mulți nu s-au întors."
"Dar dacă e o stea-copil care plânge?" răspunde Elira. "Nu pot lăsa un cântec să dispară."
Toma îi pune o pătură mică în rucsac. "Ia asta. Când cântecul va fi obosit, să-i dai o pătură caldă."
Elira zâmbește și urcă în naveta ei mică, numită Fluturat. Motorul murmură ca o pisică. Stelele se deschid ca niște ferestre și Fluturat glisează între ele. Cântecul din urma sa este o firavă ecuație care o cheamă.
Capitolul II — Nebuloasa Grea și steaua cu glas de clopoțel
Pe drum, Elira trece printr-un braț de praf stelar violet. Vede planete care arată ca fructe tăiate și o balenă cosmică care doarme printre nori. Dar pe măsură ce se apropie de Nebuloasa Grea, lucrurile devin mai lente. Luminile par să își piardă bucuria, iar aerul pare a avea o greutate ca mierea rece.
Fluturat scârțâie, dar Elira își amintește vorbele bunicii: "Când ceva e greu, vorbește cu blândețe." Deschide fereastra mică și cântă un sunet curat, simplu, ca o respirație. Alți sunete răspund: ecouri mici care par speriate.
În miezul noriilor găsește steaua-copil. E mică cât o minge de lumină și are ochi ca două stele de zahăr. Strigătul ei e un cântec care vibra intens, dar norul o apasă cu greutate. Steaua cântă și plânge, iar notele ei se transformă în flori de fum.
"Nu te teme," spune Elira, coborând naveta pe o platformă de cristal plutitor. "Sunt Elira."
Steaua încetează o clipă și privește. "Cine ești? Nu am mai întâlnit o femeie cu păr ca mătasea nopții."
"Eu țin lumina. Vino cu mine, te voi duce înapoi acasă." Elira întinde o mână care strălucește ușor.
Steaua se gândește. "Nebuloasa mă ține aici pentru că nu pot să-mi păstrez cântecul. Dacă cânt, norul devine mai greu. Dacă tac, mă pierd."
Elira își aduce aminte de vioara de cristal de la stație și de pătură. Deschide rucsacul și scoate un mic instrument cu coarde, făcut din sticlă și steluțe. Îl numește harpa luminii. Închide ochii și mângâie coardele. Sunetele care ies sunt calde, ca o îmbrățișare.
"Te voi învăța un cântec care nu se pierde," spune Elira. "Un cântec care poate călători în palmele prietenilor."
Dar nebuloasa nu e doar grea; are și ochi. Din nori se desprind șoapte ca fire subțiri care încep să curgă spre navetă. Ele vor să suga cântecul.
Un șoaptă mai mare, care sună ca o cutie veche, spune: "Lasă-l pe copil. Aici glasul e nostru." Vocea e bătrână, dar singuratică.
Elira nu se sperie. Știe că multe lucruri care par rele sunt doar triste. "Nu vrem să luăm cântecul," spune ea, "vreau doar să-l ajut să se odihnească. Cântecul are nevoie de prieteni."
Nebuloasa tăcește o clipă. Atunci, steaua începe să cânte ceva mic, un sunet de mărgea. Elira acompaniază cu harpa. Muzica lor se împletește și forma un pod de lumină. Podul e subțire, dar destul de puternic pentru o stea-copil.
"Ține-l strâns!" strigă Elira în timp ce Fluturat se ridică. Dar norul trage, se opune. Fluturat geme, iar steaua își pierde puțin din strălucire. Elira închide ochii și își amintește de bunica: "Când totul pare greu, adu-ți aminte de ziua în care ai râs prima dată." Își aduce aminte de rîsul copiilor de pe stație și începe să râdă ușor. Râsul ei devine o notă caldă, și harpa îi urmează. Sunetele se transformă într-un joc.
Nebuloasa, surprinsă, începe să mormăie. Astea i-au fost zile lungi fără joc. Din interior iese un noruleț mai mic, care începe să se joace cu o scânteie. E un nor de singurătate care nu știa cum să zâmbească.
"Vino!" spune Elira către nor. "Culegem stele, dar la fel putem culege zâmbete."
Norul se apropie timid. Elira îi dă o notă blândă. Norul se simte cuprins și se micșorează. Când râsul Elirei și cântecul stelei se împletesc, norii se-aprind în mici lumini, care se desprind și dansează ca fluturi.
Deodată, un vânt blând, nevid, îl ia pe stea și o trage din strânsoarea nebuloasei. Cântecul ei devine limpede ca apa. Fluturat iese din nor cu o lucire nouă. Steaua zâmbește.
"Hai acasă," spune Elira.
"Dar eu am fost înlănțuită. Am uitat cum să fiu curajoasă," șoptește steaua. "Mi-e frică... Dacă nu mai pot să cânt?"
"Îți voi fi prieten," spune Elira. "Prietenii țin cântecul în buzunarul lor."
Steaua coboară pe palma Elirei. E caldă și umezeala ei e ca o ploaie mică de stele. Fluturat pornește către drumul spre casă, iar nebuloasa, acum luminată, eliberează mici impresii de argint care luminează calea.
Capitolul III — Întoarcerea și promisiunea unei galaxi mai blânde
Drumul spre stație devine o cărare de lumină. Pe drum, Elira și steaua-copil întâlnesc o navă mică care rătăcea și un robot cu o bicicletă care avea roțile din răsuceli. Elira îl cheamă: "Vino cu noi! Avem un cântec de împărțit." Robotul își scutură roțile, face o piruetă și se alătură trenului lor de lumină.
Când ajung la Sticla Lunilor, oamenii se adună la geam. Copiii se lipesc de sticlă și ochii le strălucesc. "Elira! Ai adus steaua!" strigă un băiețel cu părul ca spuma de lapte.
Elira coboară cu steaua pe braț. O pune într-un albastru mic, o jardinière făcută din resturi de nebuloasă. Steaua cântă și muzica umple stația. Cântecele curg pe coridoare ca niște panglici luminoase, iar plantele din grădini înfloresc cu lumini noi.
În seara aceea, la micul amfiteatru, Elira stă pe o treaptă de sticlă și spune copiilor: "Am întâlnit o nebuloasă care era tristă și o stea care era speriată. Le-am cântat și le-am jucat. Am descoperit că și norii vor jucărie și că prietenia e un cântec care nu se pierde."
Copiii încep să cânte și ei, fiecare cântând o mică notă. Acele note nu dispar când se înalță; rămân atârnate în aer sub formă de luminițe. Ele transformă stația într-un cer mic, plin de fluturi de lumină.
Steaua se uită la Elira și spune cu glas dulce: "Îmi amintești de o mamă de stele. Când sunt cu tine, nu-mi e frică să cânt."
Elira îi zâmbește. "Și eu învăț de la tine. Când asculți, lumea devine mai blândă."
A doua zi, în piața stației, oamenii discută despre nebuloasa care s-a schimbat. Uni dintre ei spun: "Cum a devenit așa de luminoasă?" Alții zâmbesc: "Poate că a învățat să cânte." Toma vine cu o cutie și spune: "Am găsit o bucată din nor; e pufoasă și miroase a poveste."
Elira decide să pornească o grădină a sunetelor. Acolo copiii aduc sunete pe care le-au găsit: râsul, picătura de apă, trosnetul frunzelor. Le plantează în pământul de sticlă și, în fiecare dimineață, grădina răspunde cu flori muzicale.
Steaua-copil crește ușor, devine tot mai strălucitoare. Joacă cu robotul și învață să împletească cântece cu alte glasuri. Uneori se ascunde în buzunarul unui copil și lumea se umple de o notă dulce atunci când copilul udă plantele.
Într-o seară liniștită, Elira și steaua stau pe marginea stației și privesc galaxia. "Crezi că nebuloasa va mai fi tristă?" întreabă Elira.
"Nu cred," răspunde steaua. "Acum știe că poate să primească joc. Și prietenii știu să cânte pentru ea."
Elira își amintește toate drumurile: vântul care a luat-o din nebuloasă, râsul copiilor, mâinile care au ținut-o caldă. Își pune mâna pe harpa luminii și zice: "Vom merge pe alte căi. Vom găsi alte cântece care au nevoie de prieteni."
Atunci apare un mesaj pe ecranul stației: "Nebuloasa de Argint solicită lecții de cântec." Toți râd. "Se pare că nu e singură," spune Toma. "Universul vrea să învețe."
Elira privește stelele care cad ca niște lacrimi de bucurie. "Hai," spune ea. "Să mergem. Să ducem cântecul oriunde este nevoie."
Fluturat e gata, grădina sclipitoare e plină de copii care o vor urma. Elira ridică steaua în brațe și șoptește: "Promit să te ascult. Promit să fim mereu prieteni."
Steaua răspunde cu un sunet care seamănă cu o îmbrățișare. Cântecul ei se cuibărește în jurul stației ca o pătură caldă. Și când Fluturat pleacă, stelele de pe cer par să bate ritmul, iar nebuloasele zâmbesc.
Povestea se termină cu un cântec care rămâne: prietenia este o lumină care nu se stinge niciodată, iar cine ascultă, găsește mereu drum înapoi spre casă.
