Capitolul 1: Cetatea Sclipitoare și Paznicul Fulgerului
În inima unei văi verzi, ascunsă între munții plini de ceață și râurile care sclipeau ca oglinzile, se ridica o cetate uriașă, cu ziduri de piatră albă și turnuri înalte până-n nori. Pe acolo, vântul cânta povești vechi, iar păsările zburau neînfricate, știind că între acele ziduri trăiau eroi și eroine. Cel mai mult dintre toți era lăudată Elora, o tânără războinică cu ochi albaștri ca cerul după ploaie și părul lung, împletit cu panglici colorate, care nu se temea de nimic.
Elora nu era ca ceilalți. Avea o sabie fermecată, pe care o moștenise de la mama ei, străjuind cu curaj porțile Cetății Sclipitoare, mereu atentă, mereu gata de orice. Într-o zi obișnuită, în timp ce soarele se juca printre norii pufoși și strălucea pe armura ei argintie, Elora a auzit ceva neobișnuit chiar lângă poartă: un țipăt ascuțit, urmat de chicoteli subțiri.
— Cine acolo? a strigat ea, desfăcând cu grijă ușa cea grea.
Din tufele de lângă zid a sărit un spiriduș mic, cu urechi ascuțite și un nas cât un vârf de morcov. Picioarele lui dansau de bucurie.
— Elora, Elora! Trezește-te! Pericolul pândește! Cetatea e în primejdie! a scâncit spiridușul, tremurând din aripile sale ca două frunze de trifoi.
— Spune-mi tot, prietene, i-a răspuns Elora, lăsându-se la nivelul lui. Nicio primejdie nu e prea mare pentru noi!
— Fulgerul albastru a dispărut! L-au furat oamenii-umbrei din pădurea blestemată! Fără el, zidurile cetății nu mai sunt protejate!
Elora și-a strâns sabia la brâu și a privit înspre pădurea întunecată care se vedea la orizont. Spiridușul fluiera speriat.
— Hai, nu te teme, i-a zis Elora cu un zâmbet larg. Nicio pădure nu mă poate opri! Dar... vino cu mine. Ne-ar prinde bine puțin noroc spiridușesc pe drum!
Așa a început marea aventură a Elorei și a micului spiriduș, pe care ea l-a botezat Sprintenel, pentru că nu stătea niciodată locului.
Capitolul 2: În umbra pădurii fermecate
Elora a pornit la drum cu Sprintenel pe umăr. Pădurea blestemată se unduia ca o ceață, iar copacii ei erau atât de bătrâni încât păreau să șoptească secrete la fiecare pas.
— Să fim cu ochii-n patru! a spus Sprintenel, foindu-se.
— Tu să te ții bine, i-a răspuns Elora, pășind peste o rădăcină groasă ca o anacondă.
Deodată, o lumină verde a apărut pe potecă. Era o broască uriașă, cu o coroană de flori pe cap și o baghetă de crenguță în mână.
— Cine-mi calca regatul fără să salute? s-a rățoit broasca, făcând ochii mari.
— Îți cerem iertare, Măria Ta, dar suntem în mare grabă! Fulgerul albastru a fost furat și cetatea noastră e în pericol! a vorbit Sprintenel repede.
— Aha! Știam eu că ceva nu e în regulă. Am văzut o ceată de umbre alergând cu o scânteie albastră, spre inima codrului. Dar, ca să treci de mine, trebuie să-mi răspunzi la o ghicitoare.
Elora s-a aplecat și a privit-o drept în ochi. Broasca și-a dreaptat coronița și a rostit ghicitoarea:
— Ce are inimi fără să bată, piele fără să simtă și vânt fără să sufle?
Sprintenel a început să sară de pe un picior pe altul, dar Elora a zâmbit larg.
— Cartea! a răspuns curajoasă. Are inimi, adică pagini, piele de copertă și vânt când o răsfoiești.
Broasca a aplaudat cu lăbuțele-i umede.
— Bravo, bravă războinică! Poți trece! Dar să știi, umbrele se tem de râs. Nu uita!
Elora și Sprintenel i-au mulțumit și au pornit mai departe, râzând cu poftă pentru a speria orice umbră.
Cu fiecare pas, pădurea devenea mai întunecată, dar cei doi nu s-au lăsat. Au trecut de un pod care scârțâia ca dinții unui dragon și de o scorbură în care dormea un iepure cu blana roz. La un moment dat, o armată de ciuperci dansatoare le-a tăiat calea.
— Tic-tac, tic-tac, nu puteți trece pe aici, decât dacă dansați cu noi! au spus ciupercile, dându-și pălăriile jos.
Elora a râs, și-a încălzit picioarele și a început să danseze cot la cot cu Sprintenel și ciupercile. Făceau piruete și sărituri, și la final, toți erau roșii la față de la atâta veselie.
— Să aveți drum lin! au spus ciupercile, făcând un tunel din pălăriile lor.
Cei doi curajoși au trecut și s-au apropiat de inima pădurii, unde copacii nu mai aveau frunze, ci stele mici agățate de crengi. În mijlocul lor stătea o umbră mare, cu ochi galbeni, care ținea Fulgerul albastru într-o mână.
Capitolul 3: Lupta curajului și a râsului
Elora și Sprintenel s-au apropiat încet.
— Cine ești tu, străine? a întrebat Elora, ridicându-și sabia ca o rază de soare.
Umbra s-a îndreptat, iar ochii-i scânteiau ca două felinare.
— Eu sunt Umbra Neagră, stăpânul pădurii. Nimeni nu-mi ia comoara!
Sprintenel s-a ascuns în buzunarul Elorei, dar ea a rămas neclintită.
— Nu te vom răni, dar trebuie să luăm Fulgerul înapoi! Altminteri, lumea întreagă va fi în pericol! Vino cu noi, să vezi cât de frumos e soarele când strălucește peste Cetatea Sclipitoare!
Umbra a început să râdă încet, apoi din ce în ce mai tare, dar râsul lui era ca un vânt rece.
— Nu-mi pasă de soare! Nu-mi pasă de cetate! Fulgerul e al meu!
Elora a strălucit de curaj și-a amintit ce i-a spus broasca.
— Dacă umbrele se tem de râs... hai să râdem!
Și a început să spună cele mai amuzante glume pe care le știa. Sprintenel a scos limba și a pus o frunză pe cap, imitând o bufniță caraghioasă. Elora a făcut fețe haioase, iar Sprintenel a început să spună poezii cu rime trăsnite. Umbra s-a speriat atât de tare, încât s-a micșorat cu fiecare hohot de râs.
— Oprește! Oprește! Nu mai pot! a țipat Umbra, lăsând Fulgerul pe jos.
— Nu ne oprim! a strigat Elora. Râdeți cu noi, copaci! Râdeți cu noi, stele!
Și toată pădurea a răsunat de veselie. Umbra a dispărut ca un fum, iar Fulgerul albastru s-a ridicat încet de pe pământ, luminând totul în jur.
Sprintenel a sărit de bucurie, iar Elora a ridicat Fulgerul cu grijă.
— Am reușit, Sprintenel! Să mergem spre casă, cât mai repede!
Capitolul 4: Sărbătoarea Eroilor
Cu Fulgerul albastru strălucind în mâna Elorei, cei doi eroi s-au întors prin pădure. Pe drum, broasca le-a aruncat petale de flori, iar ciupercile i-au salutat cu pălăriile lor hazlii.
Când au ajuns la cetate, au fost întâmpinați de toți locuitorii, care aplaudau și aruncau confetti colorate. Elora a pus Fulgerul în locul lui, în mijlocul porții, și imediat o lumină puternică a îmbrăcat zidurile. Cetatea era în siguranță!
— Ești cea mai curajoasă și mai bună eroină, Elora! au strigat copiii, alergând să-i atingă sabia magică.
Elora i-a îmbrățișat pe toți și i-a ridicat pe Sprintenel pe umeri.
— Am reușit împreună, a spus ea. Curajul, prietenia și veselia ne-au salvat cetatea!
A urmat o mare sărbătoare. Toată lumea a dansat pe străzi, au mâncat prăjituri cu cireșe, iar la final, Elora le-a spus povestea aventurii lor. Fiecare a primit o panglică albastră, ca semn al prieteniei și curajului.
În acea noapte, Elora s-a uitat la stele și a zâmbit. Știa că, oricând va fi nevoie de ea, va fi gata să apere Cetatea Sclipitoare cu inima deschisă și sabia pregătită. Iar Sprintenel, mic și vesel, i-a promis că va fi mereu cu ea, să râdă, să danseze și să spună cele mai trăsnite poezii.
Așa s-a scris o altă pagină de legendă în cartea eroilor, iar Cetatea Sclipitoare a rămas, pentru totdeauna, locul unde curajul și râsul înving orice umbră.
