Capitolul 1 – Seara când totul pare altfel
Mara stătea pe marginea patului, cu picioarele atârnând ușor peste covorul cu stele desenate, privind cum ultimele raze de soare se strecoară printre perdelele colorate. În cameră mirosea a mere coapte și a detergent, iar jucăriile ei preferate erau așezate cuminte pe raftul de lângă fereastră.
Totuși, odată cu venirea serii, camera părea să se schimbe. Umbrele se lungeau, pereții deveneau mai tăcuți, iar Mara simțea cum inima îi bate mai repede. Mama, în bucătărie, fredona încet o melodie veche, din care Mara nu prindea decât câteva cuvinte.
— Mara, vii la cină? strigă mama, cu voce caldă.
— Vin imediat! răspunse Mara, încercând să pară veselă. Dar adevărul era că nu voia să se lase cuprinsă de întunericul care, încet-încet, înghițea camera.
La masă, tata povestea ceva amuzant despre ziua lui la serviciu, dar Mara nu reușea să urmărească. Se gândea la momentul când va trebui să stingă lumina și să rămână singură în cameră, doar cu gândurile ei și cu umbrele care dansau pe pereți.
— Ești liniștită, Mara, totul e în regulă? întrebă mama, privindu-o cu blândețe.
— Da, doar că... uneori, noaptea mi se pare că lucrurile nu mai sunt la fel, spuse Mara, privind în farfurie.
Tata zâmbi.
— Și mie mi se părea la fel când eram de vârsta ta. Dar noaptea are farmecul ei, dacă îi dai o șansă.
Mara ridică din sprâncene, curioasă, dar încă sceptică. Cum putea să aibă farmec ceva ce o făcea să se simtă atât de mică?
Capitolul 2 – Gânduri în întuneric
După cină, Mara se spălă pe dinți și se strecură în pijamale, privind cu coada ochiului spre fereastra ce dădea spre grădină. Apoi, cu pași mici, se așeză în pat, învelindu-se până sub bărbie.
Mama intră în cameră cu o carte sub braț.
— Poveste de seară? întrebă ea.
Mara dădu din cap, iar mama începu să citească o poveste despre o bufniță curajoasă care trăia în pădure. Pe măsură ce vocea mamei umplea camera, Mara se simțea mai liniștită. Dar când povestea se termină și mama sărută fruntea fetiței, Mara știa că urmează momentul cel mai greu: stingerea luminii.
— Noapte bună, puiule! Dacă ai nevoie de mine, sunt în camera alăturată, îi șopti mama.
Când ușa se închise, Mara rămase nemișcată. Își auzea respirația și, din când în când, trosnetul mobilei sau foșnetul frunzelor de afară. Își imagina tot felul de lucruri: umbrele de pe pereți care se transformau în animale, zgomotele care păreau pași, iar vântul care bătea la fereastră semăna cu un șuierat ciudat.
„Dacă aș avea o lanternă magică, aș putea să văd totul clar,” își spuse Mara în gând. Dar nu avea decât veioza de pe noptieră, pe care o ținea aprinsă până când mama venea să o stingă.
Într-o noapte, Mara își făcu curaj să întrebe:
— Mamă, de ce trebuie să dormim pe întuneric? Nu putem să lăsăm lumina aprinsă?
Mama o privi zâmbind.
— Știi, Mara, întunericul nu e rău. E ca o pătură care acoperă lumea și o ajută să se odihnească. Fără el, stelele nu s-ar vedea, iar visele n-ar mai fi atât de colorate.
Mara zâmbi puțin, dar încă nu era convinsă.
Capitolul 3 – Întâlnire cu noaptea
Într-o seară de vară, când cerul era plin de stele, tata veni la Mara cu o propunere neașteptată.
— Ce-ai zice să ieșim puțin în grădină, să vedem stelele? E o noapte perfectă pentru asta.
Mara se uită la el mirată.
— Acum? Dar e întuneric...
— Tocmai, spuse tata. Hai să vezi ce frumoasă poate fi noaptea.
Mara ezită, dar curiozitatea învinge. Se încălță cu papucii de casă și ieși cu tata în grădină. Afară era răcoare și aerul mirosea a iarbă proaspătă. Cerul era plin de stele, iar luna lumina blând totul în jur.
— Uite, Mara, vezi Carul Mare? întrebă tata, arătând spre cer.
Mara privi în sus. Cerul nu-i mai părea atât de înfricoșător – era ca o pătură uriașă presărată cu sclipici.
— Și acolo e Steaua Polară, continuă tata. Oamenii o foloseau să nu se piardă pe drum.
Mara începu să se simtă ca un mic explorator. Își dădu seama că, de fapt, întunericul ascunde lucruri frumoase. Chiar și sunetele păreau altfel: greierii cântau, iar bufnița din povestea mamei parcă se auzea de undeva din copacii din spatele casei.
— Poți să închizi ochii și să-ți imaginezi că ai un far înăuntrul tău, îi șopti tata. Oriunde mergi, lumina asta te însoțește și nu te lasă să te pierzi.
Mara zâmbi și, pentru prima dată, simți că noaptea nu e chiar atât de rea.
Capitolul 4 – Lumina dinăuntru
În seara următoare, Mara se gândi la ce spusese tata. Se așeză în pat, stinse veioza și încercă să își imagineze un far mic, undeva în pieptul ei. Farul avea o lumină caldă, galbenă, care se răspândea în toată camera.
„Sunt ca un far pe mare,” își spuse Mara, „și nimic nu mă poate speria cât timp am lumina mea cu mine.”
Dintr-o dată, umbrele de pe pereți nu mai păreau atât de mari. Zgomotele de afară semănau cu niște prieteni care îi spuneau noapte bună. Mara închise ochii și respiră adânc.
Din camera alăturată, mama ascultă liniștea. În acea noapte, Mara nu o mai strigă.
Dimineața, la micul dejun, Mara povesti:
— Am încercat să-mi imaginez că am un far în mine. M-a ajutat să nu-mi mai fie frică.
Tata râse.
— Vezi? Toți avem un fel de lumină interioară. Trebuie doar să ne amintim de ea când avem nevoie.
— Poate că, dacă mă mai sperii, pot să-mi imaginez că farul meu e și mai puternic, spuse Mara, cu ochii mari.
Mama îi strânse mâna.
— Exact! Și dacă vrei, poți să-l împărtășești și cu alții, dacă vezi că cineva are nevoie de puțină lumină.
Capitolul 5 – Prietena care se teme
Într-o după-amiază, Mara o invită pe prietena ei, Daria, să doarmă la ea. După ce au jucat „Nu te supăra, frate!” și au mâncat floricele, cele două fete s-au băgat sub pătură, cu lanterna pe care Mara o ținea doar pentru cazuri speciale.
— Ție nu ți-e frică de întuneric? întrebă Daria, cu o voce mică.
Mara zâmbi.
— Știi, și mie îmi era, dar am descoperit că, dacă îmi imaginez că am un far în piept, nu mai mi-e frică.
— Un far? Cum adică?
— Închid ochii și văd o lumină care îmi luminează totul în jur. Și dacă mă sperii, mă gândesc că farul meu e acolo, să mă ghideze.
Daria încercă și ea. Amândouă stăteau nemișcate, ascultând cum vântul foșnește frunzele și cum, de undeva de departe, se aude un lătrat de câine.
— Parcă funcționează, spuse Daria, chicotind. Și dacă farul se stinge?
— Atunci îl reaprindem împreună, răspunse Mara, cu voce hotărâtă.
Au adormit râzând, simțindu-se în siguranță, chiar și atunci când lumina lanternei s-a stins.
Capitolul 6 – Când noaptea devine prietenă
Zilele treceau, iar Mara ajunsese să aștepte cu nerăbdare serile. De fiecare dată când se lăsa întunericul, fetița își imagina că pornește farul interior și privea cu curiozitate tot ce se întâmpla în jur.
Într-o seară, când lumina era deja stinsă, Mara se ridică din pat și deschise ușor fereastra. Aerul răcoros îi mângâia fața, iar stelele păreau și mai aproape.
— Bună seara, noapte! spuse Mara, șoptind spre cer.
De undeva, din copacul din grădină, o bufniță îi răspunse cu o hohotă scurtă. Mara râse încet.
„Poate că noaptea nu e doar despre frică, ci și despre descoperire,” își spuse ea. „Dacă asculți cu atenție, poți descoperi o lume întreagă care prinde viață doar după ce se lasă întunericul.”
A doua zi, Mara le povesti colegilor despre aventura ei nocturnă. Unii râseră, alții o ascultau cu ochii mari.
— Eu nu pot să dorm cu lumina stinsă, zise Răzvan, ușor jenat.
— Poți încerca cu farul interior, îi sugeră Mara. Nu ai nimic de pierdut!
Capitolul 7 – Un mic secret pentru zile mari
De atunci, Mara a devenit un fel de expertă în „îmblânzirea” nopții. Ori de câte ori cineva povestea că nu poate adormi sau că se teme de întuneric, Mara le împărtășea secretul ei: farul interior.
— Nu e magie, e doar imaginație, spunea ea râzând. Dar funcționează!
Într-o seară, când Mara era deja aproape adormită, mama intră tiptil în cameră.
— Dormi, puiule?
— Da, mamă. Ascult cum cântă greierii. Și mă gândesc la farul meu.
Mama îi mângâie părul.
— Sunt mândră de tine, Mara. Ai găsit o lumină doar a ta.
Mara zâmbi în somn.
— Noaptea nu e chiar atât de întunecată, dacă știi unde să cauți lumina.
Capitolul 8 – O lumină pentru fiecare
Au trecut săptămâni, apoi luni. Mara nu mai aprindea veioza în fiecare seară. Uneori, chiar și când avea emoții sau când asculta o poveste de groază la școală, își aducea aminte de farul ei lăuntric.
Într-o zi ploioasă, când la școală s-a întrerupt curentul și toată clasa s-a cufundat în beznă, Mara a șoptit:
— Nu vă speriați! Fiecare avem un far în noi. Închideți ochii și imaginați-vă lumina voastră!
Colegii au început să râdă și să povestească fiecare cum își imaginează farul: unul verde ca o broscuță, altul albastru ca marea, altul roz ca zmeura. Întunericul a devenit, pentru câteva minute, doar un fundal pentru jocul lor de imaginație.
Seara, Mara scrise în jurnalul ei:
„Când te temi de întuneric, adu-ți aminte că lumina e în tine. Fiecare noapte e o aventură nouă, iar farul meu nu mă lasă niciodată singură.”
Apoi, stingând lumina, Mara știa că nu e niciodată cu adevărat pe întuneric. Pentru că, oriunde mergea, purta cu ea cea mai importantă lumină: încrederea în sine.
