Capitolul 1 – Spiriduşul diplomat şi portalul ciudat
Într-o dimineaţă cu soare, Spiriduşul Verde, cunoscut pentru ştiinţa sa de a aplana orice ceartă între vietăţile pădurii, îşi lustruia pălăria cu pene albastre. Era curios din fire şi mereu însoţit de prietena lui cea mai bună, Licurica Rina. Rina avea darul de a lumina chiar şi cele mai întunecate colţuri, iar râsul ei cristalin făcea să tresară frunzele pe crenguţe.
„Azi simt că ne aşteaptă ceva nemaipomenit!”, chicoti Rina, zburând în cercuri mici.
Spiriduşul dădu din cap. „Aş vrea să găsim un loc unde timpul să nu conteze. Să vezi ce linişte ar fi acolo!”
Pe când se plimbau prin pădure, au zărit o scorbură strălucitoare, cum nu mai văzuseră niciodată. Din ea ieşea o briză care mirosea a prăjituri calde şi hârtie veche.
„Să intrăm?”, întrebă Rina, ochii ei licărind de curiozitate.
Spiriduşul ridică din umeri: „Diplomaţii nu se tem de necunoscut. Dar să ţinem minte drumul înapoi!”
Cu inima bătând mai tare, s-au strecurat prin scorbură. Într-o clipă, pădurea a dispărut şi s-au trezit într-un loc plin de lumini şi umbre dansatoare.
Capitolul 2 – Atelierul fotografului din alte vremuri
În faţa lor se întindea un atelier ciudat, plin de aparate cu burdufuri, lentile uriaşe şi rame de fotografii sepia. Pe pereţi atârnau imagini cu animale în haine elegante şi pălării ciudate. Mirosul de chimicale şi praf vechi plutea în aer.
Un arici cu ochelari rotunzi şi vestă roşie apăru de după un trepied.
„Bună ziua, vizitatori ai timpului! Sunt domnul Focărică, fotograful acestei epoci. Vreţi să vă imortalizaţi amintirea în secolul trecut?”
Rina îşi flutura aripioarele: „Ne-am rătăcit puţin...”
Spiriduşul, politicos, făcu o plecăciune: „Suntem onoraţi să vă cunoaştem, domnule Focărică. Am vrea să învăţăm ceva nou şi, poate, să nu stricăm timpul.”
Ariciul zâmbi larg. „La mine în atelier, timpul curge altfel. Dar aveţi grijă să nu schimbaţi nimic din trecut! Un paradox se poate strecura uşor, ca un şoricel.”
Capitolul 3 – Fotografia care a schimbat totul
Rina s-a aşezat pe un scăunel, iar Spiriduşul s-a urcat pe o cutie, lângă o lupă mare. Domnul Focărică a învârtit o cheiţă şi a pus o placă de sticlă în aparat.
„Nu mişcaţi! Acum... zâmbiţi!”
Dintr-odată, un iepure cu joben s-a împiedicat de cablul aparatului şi a făcut să cadă o cană cu lichid magic pe placa fotografică. Un nor de fum verzui a umplut încăperea, iar imaginea de pe placă a început să strălucească.
„Ups! Ce-am făcut?”, întreabă iepurele, cu mustăţile tremurând.
Rina chicoti: „Poate a ieşit o fotografie în care timpul dansează!”
Spiriduşul se apropie şi privi în interiorul aparatului. Îşi văzu reflexia, dar avea o pălărie uriaşă şi arăta ca un diplomat bătrân şi înţelept. Rina era mult mai mare, iar domnul Focărică avea blăniţa albastră!
„Asta nu e bine...”, murmură Spiriduşul. „Dacă rămânem aşa, nu ne vom mai recunoaşte când ne întoarcem acasă!”
Capitolul 4 – Lecţia ascunsă printre lentile
Spiriduşul se gândi repede. „Trebuie să găsim cum să reparăm imaginea, dar fără să stricăm nimic altceva.”
Domnul Focărică ridică din sprâncene: „Doar cine ascultă cu adevărat poate descoperi cheia timpului. Priviţi cu atenţie şi ascultaţi ce spune fotografia.”
Au ascultat. Din aparat se auzi un foşnet ca de pagini răsfoite. O voce şoptită spunea: „Respectaţi fiecare clipă. Fiecare imagine spune o poveste, dar nu toate poveştile trebuie schimbate.”
Rina lumină aparatul cu aripile ei, iar Spiriduşul ajustă uşor lentila, după cum îi spunea vocea. Iepurele ţinea cablul la locul lui, atent ca nu cumva să-l mai lovească. Împreună, au reuşit să reface imaginea.
Domnul Focărică a zâmbit larg: „Bravo, mici exploratori! Aţi ascultat, aţi lucrat împreună şi aţi respectat regulile timpului.”
Capitolul 5 – Înapoi acasă, cu inima plină
Atelierul începu să se estompeze, iar scorbură strălucitoare se ivi din nou. Spiriduşul Verde şi Rina s-au salutat cu domnul Focărică şi iepurele cu joben. Pe drum, au mai apucat să vadă o ultimă fotografie pe perete: imaginea lor, surâzând, a rămas agăţată acolo, ca amintire.
„Asta a fost o aventură şi jumătate!”, râse Rina, zburând în jurul spiriduşului.
„Am învăţat că ascultarea face minuni şi că, uneori, să nu schimbi nimic e cea mai mare ispravă din lume”, spuse Spiriduşul, privind spre pălăria lui veche, care îi era din nou pe măsură.
Au ieşit din scorbură şi au simţit din nou mirosul pădurii de acasă. Soarele era la locul lui, iar timpul curgea liniştit.
Spiriduşul Verde şopti, cu recunoştinţă: „Ascultare. Prietenie. Acasă.”
