1. Fraza din buzunar
Vulpea Radu era voluntar și blând, genul care strângea frunzele uscate de pe potecă fără să i-o ceară nimeni. În dimineața aceea, își netezi coada ca pe o cravată și își spuse încet, ca un secret bun:
„Pot să încerc. Pas cu pas.”
Îi plăcea fraza asta. O purta ca pe o pietricică norocoasă, în buzunarul imaginat al vestei lui invizibile.
Azi urma să meargă la locul de joacă din poiana de lângă pârâu. Acolo era „Parcul cu Scânduri”: un tobogan de lemn, o bară de echilibru, un leagăn legat cu frânghii groase și un mic perete de cățărat din bușteni.
Radu voia să învețe să meargă pe bara de echilibru fără să sară jos după două palme de mers. Nu pentru că cineva îl provoca. Nu pentru că trebuia. Ci pentru că își dorea să creadă mai mult în el.
De după un tufiș, un corb își drese glasul.
— Hm! Bara aia e îngustă. Ai grijă să nu arăți ca o clătită întinsă pe nisip.
Radu râse scurt, fără supărare.
— O să încerc. Pas cu pas.
Aerul mirosea a rășină și a iarbă. Părea o zi bună pentru pași mici.
2. Parcul cu Scânduri
Când ajunse, locul de joacă era plin de sunete: scârțâitul leagănului, tropăitul unor lăbuțe nerăbdătoare, foșnetul frunzelor pe sub gheare.
Iepurele Miki sărea de pe un buștean pe altul ca o minge elastică.
— Radu! Vii? Uite, fac „triplu-salt-și-învârt-coada”! De fapt… n-am coadă, dar se pune!
— Se pune, zise Radu, zâmbind.
Ursulețul Pufi, rotunjor și atent, stătea lângă peretele de cățărat și număra nodurile din lemn.
— Dacă urci, să știi că sunt treisprezece scânduri. Treisprezece! E un număr… care face inimioara să bată mai tare.
— Și asta e rău? întrebă Radu.
— Nu. Doar… e un „brrr” în piept.
Radu se opri în fața barei de echilibru. Era o scândură lungă, ridicată puțin de la sol, cât să te simți curajos fără să te simți în pericol. Sub ea era nisip moale, plin de urme.
Radu înghiți în sec. În gât i se strânse o ață invizibilă.
„Pot să încerc. Pas cu pas”, își spuse.
Puse o labă pe scândură. Apoi cealaltă. Se simți de parcă lumea se îngustează într-o singură linie.
— Uite, îi șopti Miki, dacă te uiți drept înainte, parcă scândura se supără mai puțin.
— Scândurile au sentimente? întrebă Radu.
— Normal! Mai ales când le calci pe mijloc, zise Miki, foarte serios.
Radu zâmbi, dar picioarele îi tremurau fin, ca două frunze.
3. Tracul care face „bip-bip”
După trei pași, Radu coborî repede. Nisipul îi mângâie labele, dar în piept îi rămase un „bip-bip” agitat.
— Ai căzut? întrebă Pufi.
— Nu, am coborât, zise Radu. Am ales nisipul.
Corbul de pe gard chicoti:
— Aha! Alegi nisipul… Ce elegant!
Radu simți cum îi ard urechile. Nu de rușine mare, ci de o rușine mică, sâcâitoare, ca o pietricică în ghete.
Se așeză lângă un butuc și inspiră adânc. Miros de lemn cald. Miros de pământ.
„Pot să încerc. Pas cu pas.”
În minte își făcu un plan simplu, ca o listă scurtă:
Un pas. Pauză.
Doi pași. Pauză.
Trei pași. Dacă e prea mult, cobor.
Pufi se apropie și se așeză lângă el.
— Știi ce fac eu când aud „brrr” în piept? întrebă ursulețul.
— Ce?
— Îi spun: „Salut, brrr. Mulțumesc că mă anunți.” Apoi număr scândurile. Sau norii. Orice.
Radu clipi.
— Mulțumești… fricii?
— Nu fricii care te oprește. Ci fricii care te păzește. Când e prea mare, o micșorezi cu pași mici. Nu cu lupte mari.
Radu se gândi la asta. Tracul lui nu era un monstru. Era un semnal. Ca atunci când pârâul crește și îți spune: „Nu sări chiar aici.”
Miki veni și el, cu o frunză prinsă pe ureche.
— Dacă vrei, eu fac pe „bara de sprijin moral”. Adică stau lângă tine și îți spun prostii încurajatoare.
— Îmi place sprijinul moral, zise Radu. Dar poate fără prea multe prostii.
— Atunci doar puține, promise Miki, solemn.
4. Lecția pașilor mici
Radu se ridică. Simți iar „bip-bip”-ul. Dar acum îl recunoștea.
— Salut, trac, murmură el. Te aud.
Urcă din nou pe bară. Privirea înainte. Coada întinsă, ca un semn de întrebare care vrea să devină răspuns.
— Un pas, spuse încet.
Făcu un pas. Se opri. Inspiră.
— Pauză, spuse Miki, ca și cum ar fi fost un arbitru de pauze.
Radu râse, aproape fără zgomot.
— Al doilea pas.
Îl făcu. Bara scârțâi puțin, ca o ușă veche care spune: „Te văd.”
Radu își simți labele mai sigure.
— Al treilea pas.
Aici, „bip-bip”-ul se întări. Radu se opri. Își lăsă umerii jos. Își aminti fraza:
„Pot să încerc. Pas cu pas.”
Se uită spre nisip. Era acolo. Moale. Prietenos.
— Dacă vreau, pot coborî, își spuse.
Doar că, surpriză, nu mai voia chiar acum.
Făcu încă un pas. Și încă unul. Nu repede. Nu ca Miki. Ci ca el, Radu: atent, blând, hotărât.
Pufi bătu ușor din lăbuțe, ca și cum ar fi aplaudat o idee.
— Așa, Radu. Nu te grăbești. Te construiești.
Când ajunse la capăt, nu sări în triumf. Doar coborî. Iar în piept, „bip-bip”-ul se transformă într-un „puf”.
Un „puf” cald, ca o pătură.
Corbul tăcu o clipă, apoi spuse:
— Hm. Nu arăți deloc ca o clătită.
— Încă nu, zise Radu. Mai am antrenamente.
5. Buștenii și greșelile prietenoase
Mai târziu, Radu încercă peretele de cățărat. Nu pentru recorduri. Doar pentru încă un pas mic.
Pufi numără:
— Unu, doi, trei… dacă te oprești la șapte, e perfect acceptabil.
— De ce la șapte? întrebă Radu, cățărându-se.
— Pentru că șapte e un număr care pare că știe glume.
La scândura a șasea, lăbuța lui Radu alunecă un pic. Inima îi făcu un salt.
El se lipi de buștean, simțind lemnul aspru pe pernuțe.
— Ups, zise el. Am găsit o greșeală.
Miki își puse labele pe obraji, teatral.
— Greșeala atacă din nou! Cine o oprește? Cine?
Radu respiră, își regăsi priza și coborî controlat.
— Greșeala nu m-a doborât, zise el. M-a învățat unde să pun laba.
Pufi dădu din cap, serios.
— Exact. Greșelile sunt ca semnele de pe potecă. Nu te judecă. Doar îți arată.
Radu se simți ușor. Nu pentru că reușise totul, ci pentru că îndrăznise să încerce și să rămână blând cu el însuși.
Apoi se așezară lângă pârâu. Apa făcea „șșș” ca o poveste spusă încet, de somn.
— Azi ai fost curajos, zise Miki, mușcând dintr-o alună.
— Azi am fost… prezent, zise Radu. Și am făcut pașii mei.
6. Mulțumesc, trac
Soarele cobora, lăsând o lumină portocalie pe scânduri și pe nisip. Parcul părea mai liniștit, ca după o joacă bună, când fiecare lucru își găsește locul.
Radu mai urcă o dată pe bara de echilibru. Doar până la jumătate. Apoi coborî, mulțumit.
„Pot să încerc. Pas cu pas”, își spuse. Și fraza nu mai suna ca o promisiune grea, ci ca o melodie simplă.
Pe drumul spre vizuină, simți iar un mic „bip-bip”. Nu mare. Doar cât să-l anunțe că mâine va încerca din nou ceva.
Radu își atinse pieptul cu laba, ca și cum ar fi bătut ușor la o ușă.
— Mulțumesc, trac, șopti el. Mulțumesc că mă ții atent. Mulțumesc că îmi arăți că îmi pasă. Mulțumesc că mă ajuți să cresc, pas cu pas.
