Capitolul 1
Ghiozdănel nu era un ghiozdan obișnuit: avea două bretele late, o pată în formă de stea și un fermoar care făcea „zârrr” ca și cum ar fi râs. Stătea agățat de cuier, în vestiarul clasei a IV-a B, și asculta tot ce se întâmpla.
În dimineața aceea, copiii se pregăteau pentru excursia cu autobuzul școlar la piscină. Se auzeau sticle de apă clin-cănind, prosoape foșnind și multe voci peste voci.
„Nu uita casca de înot!” a spus doamna învățătoare.
„Eu am două, una cu dinozauri și una roz,” s-a lăudat Luca.
Mara a ridicat din sprâncene. „Și ce dacă e roz? Dinozaurii n-au zis nimic.”
Câțiva au râs. Un băiat a șoptit: „Roz e pentru fete.”
Ghiozdănel a simțit cum i se strânge buzunarul mic din față, de parcă acolo s-ar fi ascuns un nod. Nu-i plăcea când cineva punea etichete. El ținea în el de toate: un penar cu sclipici, un caiet cu roboți, o mandarino și un bilețel cu „Succes!” de la bunica. Toate împreună, fără ceartă.
Lângă el, Daria și-a pus prosopul și ochelarii de înot înăuntru. „Ghiozdănel, azi o să fim uzi până la urechi,” i-a șoptit, mângâindu-i materialul.
„Sunt pregătit,” ar fi zis el, dacă ar fi putut vorbi cu adevărat. Dar putea asculta, și asta era un început bun.
Capitolul 2
Autobuzul școlar mirosea a plastic cald și a biscuiți. Ghiozdănel stătea pe scaun, lipit de genunchii Dariei, și vedea printre bretele cum orașul se mișca pe geam, ca un film.
„Uite, azi am pus pe playlist o melodie cu tobe!” a spus Daria.
În spatele lor, Luca și Mara discutau încă despre culori.
„Dar dacă îmi place rozul?” a întrebat Luca, puțin mai încet, de parcă îi era frică să nu se audă.
Mara a ridicat din umeri. „Atunci îți place rozul. Nu e ca și cum culoarea ar avea pașaport.”
Pe culoar, s-a așezat Alex, un copil cu părul prins într-un coc mic, care uneori purta hanorace largi, alteori cămăși cu flori. Azi avea un tricou simplu și un zâmbet care părea să spună: „Salut, sunt eu.”
„Mie îmi plac și florile, și fotbalul,” a zis Alex, auzind discuția. „Și nimeni n-a explodat din cauza asta.”
Luca a pufnit. „Ar fi fost amuzant să explodeze cineva doar pentru că poartă roz.”
„Te rog nu,” a zis Mara, râzând. „Avem destul de curățat în autobuz.”
Copiii s-au mai relaxat. Ghiozdănel a simțit că nodul din buzunarul mic se desface puțin.
Doamna învățătoare s-a întors către ei. „În drum spre piscină, facem un joc. Fiecare spune un meserii pe care ar vrea să le încerce, chiar și pentru o zi. Orice meserie e pentru oricine, da?”
„Da!” au răspuns unii. Alții au mormăit, dar ascultau.
„Eu aș fi pompier,” a spus Mara.
„Eu... poate balerin,” a zis Luca, și a roșit. „Adică, mi se pare greu să sari așa.”
„Super,” a zis doamna. „Balerinii sunt foarte puternici.”
„Eu aș fi mecanic,” a spus Daria. „Îmi place să repar lucruri.”
„Eu aș fi îngrijitor la grădina zoologică,” a spus Alex. „Și aș vorbi cu lemurii.”
Cineva din spate a râs: „Băieții nu vorbesc cu lemurii!”
Alex s-a întors și a zis calm: „Nici lemurii nu știu asta. Ei ascultă pe oricine le dă banane.”
Râsete. Chiar și băiatul care făcuse gluma a zâmbit, ca și cum i se luase o piatră de pe inimă.
Ghiozdănel s-a gândit că autobuzul e ca un buzunar mare: dacă încape acolo și o idee nouă, poate încape și respectul.
Capitolul 3
La piscină, sunetul era ca o ploaie veselă: stropi, ecouri, fluiere. Ghiozdănel a fost așezat pe o bancă, lângă alte ghiozdane. Toate păreau obosite de cât alergaseră de dimineață, deși ele nu aveau picioare.
Daria și-a pus casca și ochelarii. „Hai, Ghiozdănel, ține-mi pumnii. Adică... bretelele.”
În apă, copiii au început încălzirea. Instructorul, domnul Radu, a strigat: „Brațe lungi, picioare ca două elice!”
Mara înota repede, cu fața serioasă. Luca încerca să-și potrivească respirația și se enerva când îi intra apă în nas. Alex stătea lângă margine și își tot aranja casca.
„Ești bine?” a întrebat Daria.
Alex a dat din cap, dar ochii îi erau umezi. „Mi-e frică să sar. Toată lumea sare așa ușor.”
Luca, care auzise, a zis: „Și mie mi-e frică. Doar că... încerc să par curajos.”
Mara s-a oprit din înot și a venit lângă ei. „Curajul nu înseamnă să nu ți-e frică. Înseamnă să spui adevărul și să încerci oricum.”
Daria a zis: „Putem să sărim împreună. Unu, doi, trei. Ca la echipă.”
Domnul Radu a venit mai aproape. „Exact. În apă, nu contează cine e fată, cine e băiat, cine nu se potrivește cu etichetele. Contează să ai grijă de tine și de ceilalți.”
Ghiozdănel, de pe bancă, a văzut cum Alex a inspirat adânc, Luca a făcut o grimasă amuzantă ca să-și ascundă emoția, iar Mara a ridicat degetul mare.
„Unu… doi… trei!” au spus împreună.
Au sărit. Stropii au țâșnit ca niște confetti. Iar când au ieșit la suprafață, Alex râdea, Luca tușea puțin, iar Mara striga: „Asta a fost!”
„Bravo!” a spus Daria.
„Nu mi-a căzut nimic din mine,” a zis Alex, scuturându-și apa din păr. „Uite, sunt tot eu.”
„Din fericire,” a zis Luca. „Că altfel cine mai povestea cu lemurii?”
Capitolul 4
Pe drumul de întoarcere, autobuzul era mai liniștit. Copiii erau calzi, obosiți și miroseau a șampon ieftin și a clor. Ghiozdănel simțea prosopul ud înăuntru, ca o ploaie mică, și asculta cum conversațiile deveneau mai blânde.
Doamna învățătoare a scos o cutie mică de carton. „Am adus ceva pentru jocul nostru de meserii. Fiecare trage un bilețel și spune ce ar face în meseria aceea. Nu există răspunsuri greșite.”
Mara a tras primul bilețel. A citit: „Asistent medical.”
„Aș învăța să pun pansamente și aș vorbi calm cu oamenii,” a zis ea. „Și aș spune: «Respiră, ești în siguranță».”
Luca a tras: „Designer de modă.”
A făcut ochii mari. Apoi a zâmbit, parcă surprins de propria bucurie. „Aș face tricouri pentru înot, care se usucă repede. Și aș pune pe ele... dinozauri roz!”
Autobuzul a râs, dar nu de el, ci cu el.
Alex a tras: „Șofer de autobuz.”
„Aș avea o regulă,” a spus Alex, ținând bilețelul ca pe un bilet de călătorie important. „În autobuzul meu, toată lumea are loc. Și dacă cineva e trist, îl întreb: «Vrei să stai lângă geam sau lângă culoar?» Ca să aibă o alegere.”
Daria a tras: „Constructor.”
„Aș construi o rampă pentru oricine are nevoie,” a zis ea. „Și aș face o casă cu camere pentru hobby-uri: una cu unelte, una cu pictură, una cu muzică.”
Un băiat din spate, care mai devreme râsese de lemuri, a tras și el: „Învățător.”
S-a scărpinat în cap. „Aș fi... un învățător care nu zice «asta e pentru băieți» sau «asta e pentru fete». Aș zice: «Încearcă și vezi ce-ți place».”
Doamna a dat din cap, mulțumită. „Asta e cooperare. Când ne ascultăm unii pe alții, ne crește lumea.”
Ghiozdănel a simțit că nodul dispăruse de tot. În buzunarul mic era acum doar aer și, parcă, un pic de curaj.
Capitolul 5
A doua zi, în clasă, doamna învățătoare i-a pus pe copii să scrie câteva rânduri despre ce au învățat la piscină și în autobuz. Ghiozdănel stătea pe bancă, deschis, și ținea caietul Dariei ca pe un secret important.
Daria a scris încet, cu limba prinsă între dinți, de concentrare. Apoi i-a arătat lui Luca și Marei.
„Am scris așa,” a zis ea. „«Emoțiile nu au gen. Frica, bucuria și rușinea pot veni la oricine. Curajul înseamnă să le recunoști și să ceri ajutor.»”
Luca a dat din cap. „Eu am scris: «Culorile sunt pentru ochi, nu pentru reguli.»”
Mara a râs. „Eu am scris: «Când cineva spune adevărul despre cum se simte, nu râzi de el. Îi dai spațiu și un «hai că poți».»”
Alex s-a apropiat cu foaia lui. „Eu am scris: «Sunt liber să fiu eu. Pot să-mi placă florile și să-mi placă și săritul în apă. Și dacă mi-e frică, asta nu mă face mai puțin nimic.»”
În pauză, copiii au lipit pe un panou câteva propoziții scurte, ca niște post-it-uri colorate. Pe unul scria: „Respectul e pentru toți.” Pe altul: „Încercăm împreună.”
Când s-a terminat ziua, Daria l-a luat pe Ghiozdănel în spate. Bretelele lui au trosnit ușor, ca și cum ar fi spus: „Bun, mergem înainte.”
Pe drum, Daria a întrebat: „Ghiozdănel, tu cum te-ai simțit ieri?”
Dacă ar fi putut, ghiozdănel ar fi răspuns: „Mândru. Ușor. Și un pic ud.” Dar, în felul lui, a arătat asta prin faptul că a stat drept, fără să alunece, ca un prieten de încredere.
Iar în mintea Dariei, concluzia era clară și caldă, ca o pătură înainte de somn: emoțiile nu au gen, iar când le respectăm, toți avem mai mult loc să fim noi înșine.
