Capitolul 1: Ghidul cu buzunare multe
În dimineața aceea, orașul mirosea a ploaie proaspătă și a covrigi calzi. Pe strada Lalelelor, printre blocuri și castani, pășea în liniște Neri. Avea un rucsac mic, dar încăpător, și o eșarfă albastră care îi ascundea umerii. Dacă îl priveai repede, părea doar un copil mai ciudățel, cu ochi prea luminoși și cu pași prea ușori.
Neri era genul de prieten care nu vorbea mult, dar observa tot. Nu se băga în față, nu făcea glume ca să fie ascultat. În schimb, își amintea cine preferă ceaiul cu miere, cine își pierde mereu stiloul, cine se sperie de câini mari. Și, fără să facă mare caz, aduna oamenii laolaltă.
În fața școlii, Mara își strângea manualele la piept. Părea că se luptă cu ele, de parcă ar fi fost o cutie care se răzbună.
— Ai nevoie de o mână? întrebă Neri, apropiindu-se.
— Am nevoie de trei, suspină Mara. Și de o geantă care să nu se răzgândească.
Neri deschise rucsacul. Înăuntru era loc, mereu loc.
— Pune-le aici până intrăm.
Mara clipi surprinsă.
— Serios? Nu ți-e teamă că se îndoie caietele?
— Caietele se îndoiesc când sunt supărate. Ale tale par doar obosite.
Mara râse scurt, iar râsul ei sună ca atunci când desfaci o umbrelă.
Dinspre poartă veni și Vlad, cu hanoracul pe cap și cu o cutie de plastilină în mână.
— Salut… Neri, nu? Ești în clasa a șasea B?
— Da. Tu ești Vlad, a zis Neri, ca și cum îl știa de mult.
Vlad se opri, uimit.
— De unde știi?
Neri ridică din umeri.
— Ai lipici pe degetul arătător. Doar Vlad de la B își lipește mereu degetele când modelează.
Vlad zâmbi, puțin jenat, dar și mulțumit.
La prânz, în pauza mare, Neri îi aștepta lângă panoul cu anunțuri. Se ținea deoparte, dar era clar că îi aștepta pe ei.
— Vreți să vă arăt ceva după școală? întrebă încet. Un traseu prin cartier. Locuri bune de… respirat.
— „Locuri bune de respirat”? repetă Mara. Sună ca o reclamă la pastă de dinți.
— Sau ca un secret, zise Vlad.
Neri își potrivi eșarfa.
— E un fel de tur. Și… ar fi mai fain cu prieteni.
Mara își mușcă buza, apoi dădu din cap.
— Eu vin.
Vlad ridică cutia de plastilină, ca pe un jurământ.
— Și eu. Dacă nu mă puneți să alerg prea mult.
— Nu alergăm, promite Neri. Mergem. Și vorbim. Și, dacă nu vă vine să vorbiți, e în regulă.
Când clopoțelul sună, cei trei se uitară unii la alții. Era un fel de început, ca atunci când îți legi șireturile înainte de o plimbare lungă.
Capitolul 2: Harta invizibilă
După ore, ieșiră pe poarta școlii, iar aerul se răcise. Neri mergea primul, dar fără să pară că conduce. Mai mult arăta cu privirea: „Pe aici e bine.” Mara și Vlad îl urmau.
— Unde mergem? întrebă Vlad.
— Întâi la biblioteca mică, zise Neri. Apoi la piața de sâmbătă, chiar dacă azi e joi. Și la… locul cu ecou.
— Avem un loc cu ecou? se miră Mara. Eu am doar locul cu teme.
Neri zâmbi.
Biblioteca de cartier era într-o clădire veche, cu ferestre înalte. Înăuntru, o doamnă cu ochelari pe lanț îi privi peste rame.
— Bună, Neri. Ai venit pentru cărțile de aventuri?
— Pentru prieteni, răspunse Neri simplu.
Mara își drese glasul.
— Putem sta puțin? Ne arăta… un traseu.
Doamna le făcu semn să intre.
— Într-o bibliotecă traseele sunt pe rafturi. Dar aveți voie. Liniște, doar.
Vlad șopti:
— Aici e ca într-un joc pe „mute”.
Mara îl ciupi ușor de mânecă, să tacă, dar râdea cu ochii.
Neri îi conduse la un raft cu atlase și albume.
— Uitați, zise el, atingând cotorul unei cărți. Asta e o hartă a orașului de acum o sută de ani. Străzile au aceleași nume, dar altă față. Ca oamenii când cresc.
Mara răsfoi și găsi o fotografie cu o piață plină de tarabe.
— Parcă e piața noastră, doar că toți poartă pălării.
— Poate pălăriile erau hanoracele de atunci, zise Vlad.
Neri se uita la ei, mulțumit, fără să spună prea mult. Apoi scoase din rucsac un caiet mic.
— Eu îmi fac o hartă invizibilă, zise. Nu a străzilor, ci a locurilor care ajută. Aici scriu unde găsești o bancă bună dacă ești supărat. Sau un colț de soare dacă ți-e frig pe dinăuntru.
Mara își ridică sprâncenele.
— Asta chiar e… frumos.
Vlad se aplecă să vadă caietul.
— Și ai loc și pentru… locuri unde să râzi?
— Da, zise Neri. Dar cele mai bune apar când e cineva cu tine.
Când ieșiră, Mara își strânse eșarfa la gât.
— Neri, tu faci mereu asta? Aduni locuri și oameni?
Neri se gândi o secundă.
— Nu adun. Doar… le pun aproape. Ca să nu se simtă departe.
Mara și Vlad nu mai întrebă nimic. Mergeau mai încet, ca și cum ar fi vrut să nu se termine traseul.
Capitolul 3: În mijlocul trotuarului
După bibliotecă, o luară pe strada cu magazine mici: croitorie, florărie, un atelier de chei care mirosea a metal. Trotuarul era îngust, iar oamenii grăbiți treceau pe lângă ei.
La colț, o femeie împingea un cărucior, iar roata din față se blocase într-o crăpătură. Pungile atârnau greu. Femeia încerca să tragă, dar căruciorul se încăpățâna.
Neri se opri imediat, chiar în mijlocul trotuarului. Mara și Vlad se opriră și ei, iar lumea începu să se adune în jur, ca apa în jurul unei pietre.
— Hai să ajutăm, șopti Neri.
— Dar ne claxonează privirile, mormăi Vlad, uitându-se la oamenii care se împiedicau de ei.
— Cu atât mai bine, zise Mara. Poate își amintesc că au și ei mâini.
Neri se aplecă lângă roată.
— Doamnă, ridicăm puțin, da?
Femeia îi privi, surprinsă și obosită.
— Dacă puteți… vă rog.
Vlad puse cutia de plastilină în buzunar și apucă de mâner. Mara ținu pungile, ca să nu se rupă. Neri ridică ușor roata, cu o atenție de parcă ridica un pui de pasăre. Căruciorul ieși din crăpătură cu un „tac” mic și eliberator.
— Mulțumesc, spuse femeia. Să vă fie ziua ușoară!
— Să vă fie și dumneavoastră, zise Neri.
În spatele lor, un domn în vârstă, cu baston, își drese vocea.
— Bravo, copii. Așa se face. În loc să vă uitați în telefoane.
Vlad ridică din umeri.
— N-avem semnal bun pe trotuarul ăsta, glumi el.
Mara râse, iar domnul chicoti și el.
Când oamenii se risipiră, cei trei rămăseseră tot în mijlocul trotuarului, ca și cum locul acela devenise, pentru o clipă, o scenă mică de curaj.
— Asta intră pe harta ta invizibilă? întrebă Mara.
Neri dădu din cap și scrise rapid în caiet.
— „Colțul unde trotuarul are o crăpătură. Aici ne-am oprit împreună.”
Vlad se uită la crăpătură, apoi la Neri.
— Știi ce e ciudat? Când te oprești, parcă timpul nu se supără. Doar… așteaptă.
— Timpul așteaptă când îl rogi politicos, zise Neri.
Mara îl privi cu un fel de căldură nouă.
— Tu ești politicos cu tot, Neri.
Neri își trase eșarfa mai sus, ascunzând un zâmbet.
— Nu cu tot. Cu oamenii, mai ales.
Și porniră mai departe, mai uniți, ca și cum crăpătura aceea le cususe pașii laolaltă.
Capitolul 4: Locul cu ecou
— Acum vine partea mea preferată, spuse Neri, când intrară pe o alee dintre două blocuri. La capăt era o curte mică, cu garaje vechi și un zid lung, acoperit de iederă.
Mara se opri.
— Aici? Nu pare cine știe ce.
— Tocmai, zise Neri. E genul de loc pe lângă care treci fără să-l vezi.
Se apropiară de zid. Iedera foșnea ușor, de parcă șoptea ceva verde.
Neri bătu de două ori cu degetele în zid. Sunetul se întoarse, rotund, ca o minge invizibilă.
— Aha! făcu Vlad. Avem ecou!
Neri se întoarse spre ei.
— Fiecare spune un cuvânt care îi place. Și ascultăm cum se întoarce. Dar alegem cuvinte care fac bine.
Mara își strânse buclele după ureche.
— „Împreună”, zise ea, cu voce clară.
Zidul răspunse: împreună… împreună…
Vlad se gândi.
— „Pauză”! zise el, ca și cum ar fi aruncat o pernă.
Pauză… auză…
Râseră.
Neri rămase o clipă tăcut, apoi spuse:
— „Sprijin.”
Sprijin… prijin…
Mara își mușcă buza.
— Neri, tu mereu te gândești la sprijin?
Neri ridică din umeri.
— Când eram mai mic, mi se părea că toți au prieteni care se țin de mână. Eu… nu prea. Așa că am învățat să fiu eu o mână liberă.
Vlad îl privi serios, fără glume de data asta.
— Și acum ai două. Uite: eu și Mara.
Mara dădu din cap, hotărâtă.
— Da. Și nu doar aici. Și mâine. Și când avem teste. Și când avem zile proaste.
Neri clipea des, ca și cum lumina era un pic prea puternică. Se întoarse spre zid și bătu iar, încet.
— Atunci… „mulțumesc”, șopti el.
Mulțumesc… umesc…
Stătură puțin în curtea aceea, cu ecoul ca un prieten în plus. Nu făceau nimic spectaculos. Doar respirau, ascultau frunzele și se simțeau, fiecare, mai puțin singur.
La plecare, Vlad arătă spre caietul lui Neri.
— Scrie și asta: „Zidul care ne repetă cuvintele bune.”
— E deja, zise Neri. Doar că nu se vede încă. Ca harta.
Capitolul 5: Planul pentru sâmbătă
Când se apropiau de piață, mirosul de mere și pâine îi întâmpină, deși era o zi obișnuită. Tarabele erau mai puține, dar un bătrân vindea miere, iar o doamnă aranja flori în găleți.
Mara se opri la un afiș lipit pe un stâlp: „Curățenie în parc — sâmbătă, ora 10. Vino cu mănuși!”
— Uite, zise ea. Curățenie în parc.
Vlad strâmbă din nas.
— Adică ridicăm hârtii? Nu e chiar aventura secolului.
Neri se apropie și citi atent.
— Poate fi. Dacă o facem împreună.
Mara își încrucișă brațele.
— Putem transforma în ceva… mai plăcut. După curățenie, facem un picnic. Fiecare aduce ceva mic.
Vlad își lumină privirea.
— Eu aduc covrigi! Știu o brutărie unde sunt calzi și au sare exact cât trebuie.
— Eu pot aduce ceai, zise Mara. Mama are un termos mare.
Neri închise ochii o clipă, ca și cum își imagina.
— Eu aduc saci și mănuși. Și… traseul. Vă arăt partea din parc unde e cel mai liniștit.
— E loc pe harta invizibilă? întrebă Vlad.
— Da. Se numește „banca de lângă tei”. Acolo, când stai, parcă teiul îți dă idei.
Mara ridică un deget.
— Dar să invităm și pe alții. Altfel suntem doar noi trei și un tei.
Vlad se prefăcu scandalizat.
— Hei, teiul poate fi foarte amuzant dacă îl prinzi într-o zi bună.
Neri zâmbi și scoase caietul.
— Pe cine invităm?
Mara începu să numere pe degete.
— Pe Daria, că e nouă și stă mai mult singură. Și pe Andrei, că mereu are grijă să nu rămână nimeni fără partener la sport.
Vlad adăugă:
— Și pe Radu, chiar dacă face glume cam tari. Poate, dacă îl luăm cu noi, îi iese o glumă bună.
Neri notă numele, atent, ca și cum fiecare literă era o promisiune.
— Nu trebuie să fie perfect, zise el. Doar… să fie sincer.
Mara îl privi.
— Tu chiar ești un adunător discret.
Neri se opri și își înclină capul.
— Poate. Dar și voi mă adunați pe mine.
Pe drumul spre casă, fiecare trimise mesaje. Nu multe. Câte unul, cu grijă: „Vii sâmbătă la curățenie? Mergem împreună.” Cuvinte simple, dar cu loc pentru răspuns.
Capitolul 6: Ziua în care parcul a respirat
Sâmbătă dimineața, parcul avea iarba udă și alei pline de frunze vechi. La intrare, un domn cu vestă reflectorizantă împărțea saci. Neri era acolo primul, cu mănuși în rucsac și cu eșarfa albastră fluturând ușor.
Au venit și Mara, cu termosul, și Vlad, cu o pungă care mirosea a covrigi. Apoi, pe rând, au apărut Daria, timidă, cu un zâmbet mic; Andrei, cu energie de parcă avea baterii în buzunare; și, surpriză, Radu, care și-a ridicat mâinile în semn de pace.
— Am venit, da' nu mă puneți să ridic… chestii… misterioase, zise el.
— Ridicăm doar ce nu trebuie să fie aici, spuse Neri calm. Nimic misterios. Doar hârtii, capace, ambalaje.
Radu își puse mănușile.
— Atunci e în regulă. Ambalajele nu mă sperie.
S-au împărțit în echipe fără să se certe. Mara și Daria au luat zona cu bănci. Vlad și Radu au mers pe lângă gard, unde se adună mereu vântul. Neri și Andrei au pornit pe aleea principală, dar Neri se întorcea din când în când să vadă dacă toți sunt bine.
— E ca un joc, șopti Daria către Mara, ridicând un ambalaj de bomboană. Un joc în care câștigă locul.
— Da, zise Mara. Și nimeni nu pierde.
Vlad, de partea cealaltă, îl urmărea pe Radu cum adună fără comentarii.
— Uite, zise Vlad. Ești aproape simpatic.
— Sunt simpatic, doar că se ascunde, mormăi Radu. Ca o pisică sub pat.
— Atunci scoatem pisica la soare, zise Vlad, arătând spre sacul pe jumătate plin.
Pe la ora unsprezece, sacii erau legați, iar aleile arătau mai curate, mai largi, ca și cum parcul chiar își îndreptase spatele.
Neri îi conduse spre „banca de lângă tei”. Teiul era mare, cu frunze care tremurau ca niște aplauze moi.
Au întins o pătură. Mara a turnat ceai în pahare de carton. Vlad a împărțit covrigi. Andrei a scos mere din rucsac. Daria a adus biscuiți făcuți acasă, rușinată.
— Nu sunt perfecți, zise ea.
— Nimic bun nu trebuie să fie perfect, spuse Neri, și mușcă dintr-un biscuit. — Sunt foarte buni.
Radu își drese vocea.
— Am și eu ceva. O glumă… mai blândă. De ce s-a dus ambalajul la școală?
Vlad îl privi suspicios.
— De ce?
— Ca să învețe să stea la coș!
A fost o secundă de liniște, apoi au râs. Radu a râs și el, ușurat, ca și cum gluma îi făcuse loc în grup.
Mara își sprijini coatele pe genunchi.
— Știți ce-mi place? Că nu am simțit că muncesc singură.
Andrei dădu din cap.
— Când suntem mai mulți, e mai ușor. Și mai… normal.
Neri privea frunzele teiului.
— Asta e partea pe care o tot caut pe harta mea invizibilă: momentele când cineva spune „hai” și altcineva răspunde „da”.
Daria se uită la Neri.
— Tu ai spus „hai” prima dată, la școală?
Neri zâmbi.
— Poate. Dar voi ați spus „da”. Și fără „da” nu iese nimic.
Au rămas acolo până ce soarele s-a înmuiat și umbrele au devenit lungi. Neri a închis caietul și l-a băgat în rucsac, dar parcă harta nu mai încăpea doar pe hârtie.
La plecare, s-au oprit la marginea parcului. Dincolo de gard se vedea strada și, mai departe, cerul deschis, cu nori subțiri ca niște pagini.
— Și acum? întrebă Vlad.
Mara își puse eșarfa la gât, imitându-l fără să vrea pe Neri.
— Acum mai facem și altceva. Poate ajutăm la biblioteca aia, sau… facem un club de plimbări.
Andrei râse.
— Clubul „Locuri bune de respirat”.
Daria zâmbi larg.
— Eu vin.
Radu ridică o mână.
— Și eu. Dar fără trotuare cu crăpături, da?
Neri îi privi pe fiecare, ca și cum îi așeza într-o fotografie care nu se strică.
— Putem alege. În fiecare zi mai apare un loc nou. Și un „da” nou.
Au pornit spre casele lor, pe același drum, dar parcă mai luminos. În față, orizontul rămânea deschis, cu loc pentru alte plimbări, alte ajutoare, alte cuvinte care se întorc înapoi ca un ecou bun: împreună. sprijin. pauză.
