Dimineața la ferma cu doamna doctor Mara
Soarele abia se ridica peste dealuri când doamna doctor Mara își punea halatul verde deschis. În geanta ei zornăiau lucruri importante: un stetoscop, un termometru, bandaje, un mic tub cu unguent și o lanternă. Mara era veterinară de animale de fermă și îi plăcea să ajute pe toată lumea: vaci, oi, capre, găini și chiar porci mofturoși.
— Bună dimineața, Mara! a strigat fermierul Radu, fluturând din mână. Azi avem o zi plină.
— Bună! a răspuns Mara vesel. Începem cu vizita la Lăptica?
Lăptica era o vacă mare, cu pete ca niște nori. Stătea liniștită în grajd, dar se uita cam tristă.
Mara s-a apropiat încet și i-a vorbit pe o voce blândă:
— Hei, Lăptica. Te doare ceva?
Vaca a mugit încet, ca și cum ar fi zis „puțin”.
Mara și-a pus stetoscopul pe pieptul vacii. A ascultat: bum-bum, bum-bum. Apoi a atins ușor burta.
— Radu, cred că a mâncat prea repede și are burta cam supărată. Ai schimbat iarba?
— Ieri am adus fân nou, a zis fermierul.
— Atunci o ajutăm cu o plimbare lentă și cu apă călduță. Și azi mănâncă încet, da?
Radu a dat din cap, iar Mara i-a arătat cum să țină găleata la nivel potrivit. Lăptica a băut și a oftat, ca o locomotivă mică.
— Vezi? a șoptit Mara. Uneori, cea mai bună medicină e răbdarea.
Urgența: purcelușul care a înghițit prea repede
Nici nu apucaseră să iasă din grajd, că a alergat spre ei Ana, fetița fermierului, cu obrajii roșii.
— Doamna doctor Mara! Purcelușul Puf a făcut „hâc-hâc” și acum stă cu botul în paie!
Mara a ridicat imediat lanterna.
— Hai repede, dar fără panică. Când ne grăbim, respirăm încet, ca să gândim bine.
În coteț, Puf era un purceluș roz, rotunjor, cu urechi ca două frunze. Se uita speriat, iar din când în când făcea un „hâc”.
Mara s-a așezat la nivelul lui.
— Puf, sunt aici. Îți verific gura, bine?
Purcelușul a scos limba un pic, ca și cum ar fi zis „nu prea vreau”.
— Ana, tu poți să-mi ții lanterna? Radu, tu stai lângă mine și mângâie-l pe spate, încet.
— Așa? a întrebat Radu, făcând mișcări moi.
— Perfect.
Mara a privit cu grijă în gura lui Puf.
— Nu văd nimic prins. Probabil a înghițit o bucățică prea mare și îl gâdilă pe gât.
A scos termometrul.
— Îi măsor temperatura. Dacă e normală, îl liniștim și îi dăm puțină apă.
Ana se uita atentă.
— Ce face termometrul?
— Ne spune dacă are febră. Când un animal are febră, corpul lui lucrează foarte mult, ca o sobă. Dar Puf pare mai degrabă speriat decât bolnav.
Termometrul a bipăit.
— E bine. Acum, Radu, adu o cană cu apă, dar nu rece. Și tu, Ana, vorbește-i frumos.
Ana s-a aplecat.
— Puf, ești curajos. O să treacă.
Purcelușul a făcut încă un „hâc”, apoi a băut două înghițituri. Și, deodată, a scos un „puf!” de aer, ca o trompetă mică.
— Aha! a râs Mara. Un sughiț încăpățânat!
Puf a început să tropăie fericit.
— A fost ca o magie! a zis Ana.
— Nu e magie, e grijă și echipă, a spus Mara. Eu verific, voi ajutați, iar Puf cooperează. Fără voi, era mai greu.
Ana a zâmbit mândră.
— Deci și eu am fost un pic veterinară?
— Exact! a spus Mara. Veterinarii învață mereu și lucrează împreună.
Desene cu culori blânde și un mini-rebondisment
După urgență, Mara a scos din geantă un caiet și creioane colorate. Nu erau culori stridente. Avea bleu pal, verde mentă, galben unt și roz somon.
— De ce desenezi? a întrebat Radu.
— Pentru că uneori, animalele și oamenii înțeleg mai ușor când văd. Uite, fac un desen cu „mâncatul încet” pentru Lăptica și pentru Puf.
Mara a desenat o găleată cu apă călduță și o vacă plimbându-se încet. Apoi a desenat un purcel cu un bol împărțit în porții mici.
Ana s-a apropiat.
— Pot să colorez eu?
— Sigur. Alege culori blânde, care liniștesc. Când un animal e speriat, și culorile pot fi ca o mângâiere.
Ana a colorat cu bleu pal cerul și cu verde mentă iarba. Radu s-a uitat uimit.
— Nu m-am gândit că și asta ajută.
— Ajută la învățare, a spus Mara. Și la curaj.
Atunci s-a auzit un cotcodăcit grăbit. O găină, pe nume Fifi, alerga în cercuri, ca o rotiță.
— O, nu, Fifi! a zis Radu. A intrat în cutia cu ace de paie și s-a înțepat la picior.
Mara a ridicat sprâncenele.
— Bine că ai observat. Ana, adu-mi te rog trusa cu bandaje. Radu, prinde-o ușor, fără să strângi.
Fifi nu voia să stea. Dădea din aripi ca un evantai.
— Nu-ți fac nimic rău, i-a spus Mara. Doar curăț și pun un bandaj mic, ca o șosetă.
Mara a spălat piciorul cu apă curată, a pus un unguent și a înfășurat bandajul. Fifi s-a oprit, surprinsă.
— Gata? a întrebat Ana.
— Gata. Și acum, să nu mai lăsăm acele de paie la îndemână. Prevenția e tot un fel de tratament.
Trucul care face vizitele mai ușoare
Spre seară, ferma devenise liniștită. Lăptica rumega mulțumită, Puf dormea ca o perniță roz, iar Fifi pășea atent, cu bandajul ei mic.
Radu a adus un ceai cald pentru Mara.
— Ai făcut mult azi. Cum ții minte toate?
Mara a arătat caietul cu desene.
— Am un truc nou pe care vreau să-l folosesc de acum înainte. Se numește „Harta Liniștii”.
Ana a ciulit urechile.
— Ce e asta?
Mara a lipit pe ușa grajdului o foaie mare. Pe ea a desenat, cu culori blânde, fiecare animal și câte un semn simplu: o picătură de apă pentru hidratare, o frunză pentru mâncare, o inimă pentru mângâiere, un pas pentru plimbare. Lângă fiecare, un pătrățel.
— De fiecare dată când consult un animal, bifăm împreună ce am făcut: am ascultat inima, am verificat temperatura, am dat apă, am curățat o rană. Așa nimeni nu uită nimic, și toți pot ajuta.
Radu a zâmbit larg.
— Asta chiar ne va face munca mai ușoară!
Ana a luat un creion.
— Pot să bifez la Puf? I-am vorbit frumos și i-am ținut lanterna!
— Sigur, a spus Mara. Cooperarea merită o bifă mare.
Ana a făcut un pătrățel cu o steluță. Mara a râs încet.
— E cea mai bună steluță. Pentru că arată că ai fost curajoasă și atentă.
Înainte să plece, Mara s-a apropiat de grajd și a auzit un mugit liniștit. Lăptica părea să spună „mulțumesc”.
Mara și-a strâns geanta.
— Noapte bună, prieteni. Ne vedem mâine, cu inimi calmate și pași mici.
Și în ferma adormită, „Harta Liniștii” stătea la locul ei, gata să facă următoarele consultații mai ușoare, mai clare și mai prietenoase pentru toți.
