Partea I: Regatul de piatră care doarme
Într-un regat vechi, cu turnuri ca niște lumânări de piatră și drumuri lucioase ca panglicile de argint, magia nu zbura prin aer. Ea dormea în pietre, ascunsă ca un cântec într-o scoică, așteptând un inimă curată s-o trezească.
Acolo trăia o femeie pe nume Ilina. Era blândă și înțeleaptă, iar ochii ei aveau culoarea cerului după ploaie. Ilina nu purta coroană, dar oamenii îi spuneau „Doamna Luminii”, fiindcă atunci când ea vorbea, supărarea se micșora, ca o umbră care fuge de soare.
Într-o seară, când luna se legăna ca o bărcuță pe lac, Ilina auzi un oftat venind din curtea castelului. Nu era un oftat de om, ci de piatră. În mijlocul curții se afla un bolovan rotund, cu o crăpătură fină, ca un zâmbet uitat.
Ilina se apropie și își lipi palma de el. Piatra era rece, dar sub receala ei pulsa ceva, ca o inimă adormită. Atunci bolovanul șopti, cu glas de praf și vânt:
— S-a făcut un pact demult… un pact cu Umbra. Dacă nu se rupe, lumina va slăbi, iar inimile vor obosi.
Ilina înghiți în sec. Umbra era ca o pătură grea care vrea să acopere tot. În regat se simțea uneori: în certuri, în tristeți, în uși trântite.
— Cum se rupe pactul? întrebă ea.
Din crăpătura pietrei ieși o scânteie mică, un licurici de aur.
— Cu trei daruri: un cuvânt de sprijin, o lacrimă de adevăr și o promisiune de lumină. Dar să știi, Umbra încearcă să păcălească. Ea seamănă frică, ca pe niște semințe negre.
Ilina strânse scânteia în pumn, ca pe o căldură vie.
— Voi merge, spuse ea. Nu singură, ci cu toți cei care pot iubi.
Partea a II-a: Drumul și cele trei daruri
Dimineața, Ilina porni pe drumul vechi, pavat cu pietre rotunde. Fiecare piatră părea un ochi închis. Pe umărul ei stătea scânteia, ca o stea mică ce nu vrea să adoarmă.
Mai întâi ajunse la un pod peste un râu albastru. Sub pod, apa se plângea încetișor, ca un copil care nu găsește jucăria preferată. La marginea podului stătea un pietrar bătrân, cu mâinile aspre, dar cu privirea bună. Lângă el, un ucenic mic, cu obrajii roșii, se chinuia să ridice o piatră prea grea.
— Nu pot! spuse ucenicul, iar cuvântul lui căzu ca o frunză udă.
Ilina se apropie și nu ridică piatra în locul lui. Îi ridică însă inima.
— Poți. Nu acum dintr-o dată, ci pas cu pas. Eu sunt aici, spuse ea, și vocea ei fu ca o pătură caldă.
Bătrânul și ucenicul împreună ridicară piatra. În clipa aceea, una dintre pietrele podului se lumină, ca și cum ar fi deschis ochii. Scânteia de pe umărul Ilinei șopti:
— Primul dar: cuvântul de sprijin.
Apoi, Ilina intră într-o pădure unde frunzele erau ca niște oglinzi verzi. În mijloc, se afla o fântână veche. Lângă ea, o fată își ascundea fața în palme. Plângea, dar încerca să nu se vadă.
— De ce plângi? întrebă Ilina, așezându-se lângă ea.
— Am rupt, fără să vreau, o cană a mamei. Mi-e frică să spun adevărul, șopti fata.
Umbra, nevăzută, trecu printre copaci ca un fum și îi suflă fetei în ureche: „Ascunde. Minte. Fugi.” Aerul deveni mai rece.
Ilina atinse marginea fântânii. Piatra ei tremură. Ilina își aminti: lacrimă de adevăr. Și atunci își lăsă și ea o lacrimă să cadă în apă.
— Și eu am greșit cândva, spuse ea. Adevărul nu e o pedeapsă. E o cheie. Când spui adevărul, ușa fricii se deschide.
Fata ridică ochii. O lacrimă de-a ei căzu și ea în fântână, limpede ca un strop de stea.
— O să-i spun mamei, zise.
Din fântână se ridică o lumină subțire, ca o panglică. Scânteia murmură:
— Al doilea dar: lacrima de adevăr.
Ilina merse mai departe până la o poiană unde se afla o piatră uriașă, neagră, ca o noapte fără ferestre. Acolo era locul pactului. Pe piatră erau semne vechi, ca niște ghimpi.
Umbra se strânse în jurul pietrei, ca o rochie de fum. Nu avea față, dar avea glas:
— Pleacă, Ilina. E prea greu. Oamenii se vor certa oricum. Lumina obosește. De ce să încerci?
Ilina simți o clipă de tristețe, ca o ploaie fină în inimă. Dar apoi își aminti de ucenic, de fata de la fântână, de toate mâinile care se pot sprijini.
— Lumina nu e doar în cer, spuse ea. E și în noi. Și se aprinde când ne ajutăm.
Scânteia îi sări în palmă și se făcu mai mare, ca un fluture de foc. Ilina ridică fluturele spre piatra neagră.
— Fac o promisiune, rosti ea rar, ca să audă și pietrele, și vântul: voi păstra lumina vie prin sprijin. Când cineva cade, voi întinde mâna. Când cineva plânge, voi asculta. Când cineva se teme, voi spune: „Ești în siguranță.”
Partea a III-a: Pactul se rupe și promisiunea de lumină
În clipa promisiunii, piatra neagră scârțâi. Semnele vechi se mișcară, ca niște șerpi de cerneală care se topesc. Umbra țipă, nu tare, ci ascuțit, ca un cui care se rupe.
— Nu! Eu trăiesc din singurătate!
— Atunci vei slăbi, spuse Ilina, pentru că aici nu e singurătate.
Din pământ se ridicară, unul câte unul, oameni: pietrarul cu ucenicul, fata de la fântână, și alții care auziseră de drumul Ilinei. Nu veniseră cu săbii, ci cu lanterne, cu pâini calde, cu eșarfe pentru frig. Veneau cu sprijin, ca niște scântei în aceeași vatră.
Ilina puse palma pe piatra pactului. Piatra era rece, dar acum sub ea bătea un curaj. Fluturele de foc se lipi de crăpătură și o umplu cu aur. Se auzi un „poc” blând, ca atunci când se deschide o nucă.
Pactul se rupse.
Umbra se făcu mică, mică, ca un fir de praf, și fu luată de vânt. Nu dispăru pentru totdeauna, fiindcă umbrele se întorc când oamenii uită. Dar acum era slabă, și regatul respira.
Pietrele de pe drum își deschiseră ochii de lumină. Podul străluci, fântâna cântă ușor, iar turnurile castelului păreau lumânări aprinse. Magia se trezi în piatră ca un somn frumos care se transformă în zâmbet.
Copiii alergară prin curți, iar râsetele lor erau clopoței. Oamenii se îmbrățișară, și fiecare îmbrățișare era un mic soare.
Ilina nu spuse: „Eu am făcut asta.” Spuse:
— Noi am făcut. Cu un cuvânt bun, cu un adevăr spus și cu o promisiune ținută.
Seara, când luna se ridică din nou pe cer ca o bărcuță argintie, Ilina se așeză pe o treaptă de piatră. Scânteia, acum mare cât o stea mică, se așeză lângă ea.
— Regatul va rămâne luminos? întrebă un copil, lipindu-se de rochia ei.
Ilina îi mângâie părul.
— Atâta timp cât ne sprijinim. Lumina nu stă numai în pietre. Stă în inimă. Și inima se aprinde când spune: „Sunt aici pentru tine.”
Și atunci, sub cerul moale, toți făcură o promisiune de lumină: să fie unii altora felinare. Iar în regatul cel vechi, magia nu mai dormi tristă. Dormi doar ca să viseze, știind că dimineața o va trezi iar un inimă bună.
