Prima zi pe insula-școală
Într-o dimineață călduță de septembrie, Iris s-a trezit cu soarele mângâindu-i părul blond. Azi era ziua cea mare: începea școala! Iris avea șase ani și un zâmbet larg, dar în sufletul ei se ascundea un strop de teamă. Nu știa exact cum va fi la școală, mai ales că școala ei era… pe o insulă mică, rotundă, chiar în mijlocul unui iaz limpede ca cerul.
Mama i-a pregătit un mic dejun cu pâine prăjită și gem de caise. Iris și-a pus rucsacul verde cu iepurași și a ieșit pe ușă, ținând-o pe mama de mână. Până la insula-școală trebuiau să traverseze un pod de lemn care scârțâia vesel la fiecare pas. Când Iris a pășit pe pod, inima i-a bătut tare, ca un iepuraș speriat.
– Nu-i nimic, și podul are emoții, i-a șoptit mama zâmbind.
La capătul podului, o poartă colorată se deschidea spre o curte plină de flori și copaci. Copiii râdeau, iar clopoțelul suna vesel. Doamna învățătoare, cu rochie galbenă ca soarele, i-a întâmpinat pe toți cu o îmbrățișare.
– Bun venit, copii! Astăzi începem o aventură minunată împreună!
Iris a tras aer în piept și a pășit în curte. Un băiat cu ochelari i-a zâmbit, iar o fetiță cu codițe a sărit lângă ea.
– Eu sunt Daria! Tu?
– Iris, a spus ea, încă puțin timidă.
– Vrei să facem echipă la jocurile de pe insulă?
Iris a dat din cap. Deja se simțea mai curajoasă.
O surpriză în sala de clasă
După ce s-au jucat printre flori și au alergat după fluturi, copiii au intrat în clasa lor. Era o sală luminoasă, cu ferestre mari din care se vedea apa lucind. Scaunele aveau pernuțe colorate, iar pe pereți erau desene cu animale vesele.
Doamna învățătoare s-a așezat pe un scaun mic, ținând în brațe o carte groasă, cu copertă strălucitoare.
– Azi vom asculta o poveste magică! Cine vrea să se așeze lângă mine?
Toți copiii s-au strâns, chiuind, în jurul ei, pe covorul moale. Iris s-a așezat lângă Daria, îmbrățișându-și genunchii. Simțea că inima ei s-a liniștit puțin.
Doamna a deschis cartea și a început să citească despre un broscoi care visa să ajungă pe o insulă magică. Pe măsură ce povestea curgea, Iris asculta cu ochii mari. Se gândea la iazul din jurul școlii și la aventura broscoiului. Fiecare cuvânt era ca o săritură peste apă, iar vocea blândă a doamnei o făcea să se simtă în siguranță.
La un moment dat, Daria s-a foit puțin, dar când Iris i-a șoptit „Ascultăm!”, fetița a zâmbit și a dat din cap. Toți copiii au rămas tăcuți, fermecați de poveste. Când broscoiul și-a găsit prietenii pe insulă, sala s-a umplut de râsete.
La final, doamna i-a întrebat:
– Cine vrea să povestim ce a înțeles din poveste?
Iris a ridicat mâna. Era pentru prima oară când făcea asta.
– Am învățat că dacă ascultăm cu atenție, putem descoperi lucruri frumoase și putem avea prieteni, a spus ea.
Doamna a zâmbit larg.
– Exact! Să știți că ascultarea este ca o punte care ne unește.
Ora de joacă și magia ascultării
După poveste, copiii au ieșit în curtea insulei. Soarele strălucea pe apă, iar broscuțele săreau pe mal. Doamna învățătoare le-a propus un joc: „Telefonul fără fir”.
– Vom sta în cerc și vom transmite un cuvânt de la unul la altul, doar șoptind la ureche. Trebuie să ascultăm cu atenție!
Iris era emoționată. Jocul a început cu un cuvânt simplu: „floare”. Fiecare copil șoptea la urechea următorului, iar la final cuvântul a ajuns la Iris.
– Ce ai auzit, Iris? a întrebat doamna.
– Am auzit „soare”, a spus ea, râzând.
Toți au râs cu poftă. Cuvântul se schimbase pe drum, dar jocul i-a făcut să fie atenți unii la alții și să se amuze împreună.
Apoi, copiii au pictat pe pietre, au făcut coronițe din flori și au alergat pe insulă. Iris s-a simțit ca într-o poveste adevărată. Și-a dat seama că, atunci când asculți, nu doar cu urechile, ci și cu inima, poți înțelege mai bine lumea și poți găsi prieteni.
Un grup vesel și o promisiune
Când clopoțelul a sunat pentru finalul zilei, Iris nu mai voia să plece. S-a uitat la Daria și la băiatul cu ochelari, care se numea Vlad.
– Vreți să fim un grup? Să ne jucăm și să ne ajutăm la școală?
– Da! au strigat amândoi.
Doamna învățătoare i-a privit cu drag.
– E minunat să aveți grijă unii de alții. Să nu uitați niciodată să ascultați, să vă sprijiniți și să vă bucurați de fiecare zi împreună.
Iris a simțit că inima ei e mai mare și mai ușoară. A plecat spre casă ținând-o pe mama de mână, povestindu-i tot ce trăise pe insula-școală.
– Mami, azi am învățat că ascultarea e ca o baghetă magică. Dacă o folosești, totul devine mai frumos!
Mama a râs și a sărutat-o pe frunte.
În acea seară, Iris s-a culcat cu gândul la noii ei prieteni, la insula plină de mister și la promisiunea că va asculta întotdeauna cu inima. Și, cine știe? Poate mâine va descoperi o nouă poveste, la fel de magică, alături de grupul ei vesel.
