Capitolul 1
În nord, unde marea mușcă țărmul ca un lup răbdător, iar brazii stau drepți ca niște sulițe înfipte în pământ, trăia Eirik din clanul Stâncii Albe. Era un bărbat încă tânăr, cu umeri largi și privire limpede, de parcă ar fi ținut în ochi o bucățică de cer.
În sat, casele erau joase și acoperișurile grele de iarbă. Fumul se ridica liniștit, ca o poveste spusă încet la gura vetrei. Iar peste toate, exista o lipsă pe care oamenii o simțeau fără s-o numească: Izvorul Cald Împărțit.
Odihnea cândva între două stânci, la marginea unei poieni. Acolo, pe vremea bunicilor, veneau laolaltă două clanuri—Stânca Albă și Corbul de Foc—și, fără să ridice vocea, își spălau rănile, își încălzeau mâinile și făceau pace cu frigul.
Dar în urmă cu ani, o ceartă veche, mică la început ca un spin, crescuse în țepușă și apoi în gard: „Drumul e al nostru!”, „Izvorul e al nostru!” Până când poteca fusese baricadată, iar izvorul rămăsese singur, fără pași și fără râsete.
Eirik avea un vis secret: să găsească din nou Izvorul Cald Împărțit și să-l aducă înapoi în inimile oamenilor. Nu spunea nimănui. În nord, visele se poartă ca un cuțit bun: ascuns, dar mereu la îndemână.
Într-o seară, la masa lungă, când toți împărțeau pește afumat, un bătrân a bombănit:
—Pe vremuri, la izvor se împărțea și supa, și tăcerea. Acum împărțim doar vântul.
Eirik a zâmbit scurt, ca un fulg care se așază pe o piatră fierbinte. În minte îi răsuna altceva: „Dacă izvorul încă există, încă așteaptă.”
Capitolul 2
Dimineața următoare, Eirik și-a pus mantia groasă și a ieșit pe poteca ce urca spre pădure. Cerul era de plumb, dar lumina se strecura printre nori ca printr-o ușă întredeschisă.
La marginea satului, l-a prins din urmă Svala, fierărița, cu obrajii roșii de la foc și de la vorbă.
—Unde fugi așa devreme, Eirik? Nu cumva te-ai apucat să vânezi norii?
—Doar… caut un lemn bun pentru reparat gardul, a răspuns el.
—Gardul? a râs Svala. Gardul tău are atâtea găuri încât până și un melc ar trece cu politețe prin el.
Eirik a ridicat din umeri. Nu-i plăcea să mintă, dar îi plăcea și mai puțin să-și strige visul. În schimb, Svala i-a întins ceva: o mică bucată de metal, șlefuită ca o frunză.
—Ține. O amuletă. Nu te apără de urși, dar poate te apără de încăpățânare.
—Încăpățânarea mea? a întrebat Eirik.
—A tuturor, a zis ea și i-a făcut cu ochiul.
În pădure, Eirik mergea cu grijă. Crengile scârțâiau ca niște corăbii bătrâne, iar zăpada, unde mai rămăsese, era ca zahărul presărat pe o pâine neagră. A găsit urme vechi de potecă, aproape înghițite de mușchi.
La un moment dat, a auzit un „poc!” și un „of!”.
Într-un tufiș, un băiat încerca să-și scoată piciorul dintr-o capcană pentru iepuri. Nu era rănit grav, doar prins și încurcat.
—Stai, nu smuci, i-a spus Eirik, îngenunchind. Capcanele au orgoliu: cu cât te lupți mai tare, cu atât se strâng.
Băiatul l-a privit cu suspiciune.
—Ești din Stânca Albă, nu?
—Da.
—Eu sunt Leif… din Corbul de Foc.
Numele lui a căzut între ei ca o pietricică într-un pahar. Pentru o clipă, pădurea a părut mai tăcută. Eirik a lucrat încet, a apăsat arcul, a eliberat piciorul.
—Gata. Acum mergi.
—De ce m-ai ajutat? a întrebat Leif, scuturându-și cizma.
—Pentru că piciorul tău nu știe de cearta clanurilor, a răspuns Eirik. Și pentru că nu-mi place să aud pădurea plângând după oameni.
Leif a pufnit, încercând să pară dur.
—Ai vorbit ca un skald. Dar… mulțumesc.
Și, fără să vrea, Eirik a simțit că visul lui secret își găsise un colț de lumină.
Capitolul 3
Au mers împreună o vreme, păstrând între ei o distanță cât să încapă o teamă, dar nu cât să încapă o ură.
—Ce cauți în partea asta? a întrebat Leif.
Eirik a privit în față, unde poteca veche se curba ca un șarpe adormit.
—Caut o apă caldă care să-ți spună adevărul, a zis el, apoi a oftat. Izvorul… Împărțit.
Leif s-a oprit.
—Bunica mea spune că izvorul e blestemat. Că cine intră acolo cu gând rău își vede chipul crăpat ca gheața.
—Atunci e un izvor cinstit, a spus Eirik. Pentru că gândurile rele merită să fie văzute.
Leif a zâmbit pe jumătate.
—Dacă îl găsești, ce faci? Strigi la noi: „Veniți să vă încălziți!”?
—Nu strig, a răspuns Eirik. În nord, strigă doar vântul și cei care nu ascultă. Aș vrea… să am un motiv bun, un gest care să deschidă ușa fără să o spargă.
Pe la amiază, au ajuns la un pârâu. Apa era rece și limpede; pietrele de pe fund arătau ca niște monede pierdute. Trecerea nu era grea, dar un trunchi căzut era alunecos.
Leif a făcut primul pas și a alunecat. Eirik l-a prins de braț.
—Ți-am zis: nu te lupta cu lucrurile care au orgoliu, a glumit Eirik.
—Și tu ce ești? a replicat Leif. Un lucru cu orgoliu?
—Eu? Eu sunt doar un om cu vis.
Au râs scurt, iar râsul lor a fost ca o scânteie într-o zi umedă.
Înainte de seară, ceața s-a lăsat, moale ca lâna udă. Au găsit o stâncă mare, ca un umăr de uriaș, și s-au adăpostit.
Leif a scos o bucățică de brânză și a împărțit-o, deși nu era mult.
—Asta e… datorie, a mormăit el.
—Nu e datorie, e hrană, a spus Eirik. Datoria e altceva. Datoria apasă.
—Ba apasă, a recunoscut Leif. Și totuși… îmi place mai mult când împart decât când țin strâns.
Eirik a atins amuleta de la Svala.
—Și mie.
Capitolul 4
Dimineața, au găsit urme: nu de om, ci de cerb. Urmele mergeau hotărâte spre munte, ca și cum animalul ar fi știut un secret vechi. Eirik a spus:
—În povești, cerbul e o săgeată vie. Dacă-l urmezi, ajungi unde nu te-ai gândit.
—Sau ajungi într-un copac, a zis Leif. Eu am mai urmat o capră și am ajuns… în rușine.
—Atunci să sperăm că cerbul are mai multă eleganță.
Au urcat printre pietre ascuțite și tufe scunde. Pe măsură ce se apropiau de o poiană ascunsă, aerul s-a schimbat. Nu mai era doar rece; era și… umed, ca după ploaie, deși cerul rămăsese închis.
Apoi au auzit: un susur diferit, ca o respirație caldă. Când au dat la o parte câteva ramuri, au văzut între două stânci o oglindă de apă din care ieșea abur. Izvorul.
Era acolo, viu, ca o inimă care nu renunțase să bată. Aburul se ridica în spirale și se topea în ceață, ca niște gânduri care se îmblânzesc.
Leif a șoptit:
—E mai frumos decât în vorbele bunicii.
Eirik s-a apropiat. Pe margine, pietrele erau netede, lustruite de ani. Într-o crăpătură, cineva pusese demult o plăcuță de lemn cu un semn: două mâini care se întâlnesc. Semnul era aproape șters, ca o promisiune uitată.
Eirik a îngenuncheat și a atins apa. Era caldă, ca o pâine scoasă din cuptor. În acel moment, a simțit că visul lui secret se deschide ca o ușă fără balamale.
Dar liniștea n-a ținut mult. De pe potecă s-a auzit foșnet. Au apărut doi bărbați înarmați, din Corbul de Foc, cu priviri tăioase.
—Leif! Ce cauți aici? a strigat unul. Și… cine e ăsta?
Leif a înghițit.
—El m-a ajutat. Și… a găsit izvorul.
Al doilea bărbat a rânjit.
—Izvorul e al nostru. Așa a spus sfatul.
Eirik s-a ridicat încet.
—Apa nu are stăpân, a spus el. Doar drumurile au garduri. Și gardurile… pot fi deschise.
—Vorbe, a mârâit primul. Pleacă, Stâncă Albă, înainte să-ți înghețe curajul.
În spatele lor, ca un ecou al încăpățânării, au mai apărut încă doi—din Stânca Albă—care îi urmăriseră pe Eirik. Unul era Torstein, văr îndepărtat, cu fruntea lată și inima mică.
—Eirik! Ce faci? Te-ai aliat cu ei?
Poiana s-a umplut de priviri. Aburul izvorului se ridica între oameni ca o perdea, încercând să-i ascundă de propria lor furie.
Eirik a simțit că acela era momentul în care o poveste se poate rupe sau se poate lega.
Capitolul 5
Eirik a ridicat palma, nu ca să oprească armele, ci ca să oprească cuvintele.
—Ascultați. Nu v-am chemat aici să vă certați pe apă. Izvorul e o masă fără scaune: dacă nu stăm împreună, rămâne doar piatră caldă.
Torstein a scuipat în zăpadă.
—Frumos spus. Dar ce câștigăm?
Un om din Corbul de Foc a râs.
—Câștigați să plecați întregi.
Leif a pășit înainte, surprinzător de drept.
—Eu am o datorie către Eirik, a zis el. Mi-a salvat piciorul. Dacă îi faceți rău, îmi faceți mie rușine.
Cel din Corbul de Foc l-a privit.
—Rușinea ține de cald? Nu.
—Ba da, a spus Leif. Te arde pe dinăuntru.
Eirik a inspirat adânc. Știa că un gest mic poate fi mai greu decât un topor.
A scos amuleta de la Svala și a pus-o pe o piatră, la marginea izvorului.
—Uitați. E metal bun, lucrat de mâini pricepute. O dau ca semn. Nu ca plată. Ca să arăt că nu vin să fur.
Torstein a ridicat sprânceana.
—Dai cadouri? Ce urmează, să cânți?
—Nu, a răspuns Eirik. Urmează să vă cer ceva simplu: să vă spălați mâinile. Toți. Aici. În aceeași apă.
Bărbații au izbucnit în râsete scurte, neîncrezătoare.
—Să ne spălăm mâinile? a zis unul. Ești nebun?
Eirik a înmuiat mâinile în izvor și le-a ridicat apoi, picurând.
—Mâinile noastre poartă multe: funii, săbii, pești, lemne. Și țin minte și lovituri. Apa asta nu știe de clanuri. Dacă ea poate atinge pe toți la fel, poate și noi putem încerca măcar o clipă.
A urmat o tăcere. Aburul se învârtea ca un gând care nu știe încotro s-o apuce.
Leif, fără să mai aștepte, și-a spălat mâinile și fața.
—Gata. Nu m-a mușcat.
Unul dintre oamenii din Corbul de Foc a mormăit:
—Ai să răcești la minte.
—Poate, a zis Leif, dar măcar e curată.
Torstein, încruntat, s-a apropiat și el, ca și cum ar fi intrat într-o casă străină.
Și-a spălat mâinile repede, apoi le-a șters de pantaloni, jenat.
—Uite, am făcut-o. Ești mulțumit?
Eirik a zâmbit.
—Nu. Sunt recunoscător.
În acea clipă, ceva s-a schimbat. Nu ca o furtună, ci ca o ghețărie care începe să se topească la margini.
Capitolul 6
Vestea s-a dus repede, așa cum se duc veștile în nord: pe bocanci, pe respirații și pe priviri. În următoarele zile, oamenii au început să vină, la început pe furiș, apoi mai îndrăzneț.
Sfatul celor două clanuri s-a întâlnit, nu în sala mare, ci chiar lângă izvor. Acolo, aburul îi făcea să pară mai puțin înțepeniți, ca și cum ar fi fost sculpturi care învață să fie oameni.
Un bătrân din Corbul de Foc, cu barbă ca un cuib de păsări, a spus:
—Am auzit că un om din Stânca Albă a intrat aici fără sabie ridicată.
Bătrânul din Stânca Albă, cu ochi ca două pietre ude, a răspuns:
—Și am auzit că un băiat din Corbul de Foc a împărțit brânza cu el. Nu s-a prăbușit cerul.
Au râs câteva voci. Nu tare, dar destul cât să fie auzite.
Totuși, rămânea ceva greu: o datorie veche. În urmă cu ani, când cearta izbucnise, un vas cu ulei și sare fusese pierdut pe drumul spre izvor. Corbul de Foc ceruse plată. Stânca Albă refuzase. Datoria devenise lanț.
Torstein, mereu atent la lanțuri, a spus:
—Fără plată, fără pace. Așa e legea.
Un om din Corbul de Foc a dat din cap.
—Datoria stă între noi ca un bolovan.
Eirik a privit izvorul. Aburul urca și dispărea, ca și cum ar spune: „Unele lucruri merită lăsate să se ducă.”
A făcut un pas înainte.
—Datoria aceea… o ținem de gât de prea mult timp, a zis el. Ne-a făcut mai săraci decât pierderea vasului. Ne-a făcut să uităm că binele nu e o monedă, e o punte.
Bătrânul din Stânca Albă a mormăit:
—Și cine o plătește?
Eirik și-a ridicat privirea.
—Eu am găsit izvorul. Eu am adus aici primele mâini spălate. Dacă vreți o plată, o dau eu. Din partea mea, din munca mea, din timpul meu.
Leif a strigat:
—Nu! Nu e doar a ta.
Eirik s-a întors spre el.
—E în regulă, Leif. Când pui umărul la o ușă, uneori te doare. Dar ușa se deschide.
Atunci bătrânul din Corbul de Foc s-a apropiat de Eirik, l-a privit lung și a spus, rar:
—Asta e curaj. Dar curajul fără bunătate e doar o suliță. Tu ai adus bunătate.
A ridicat mâna, iar sfatul a tăcut.
—Datoria se iartă, a zis bătrânul. O lăsăm să se ducă precum aburul izvorului. Nu vrem plată. Vrem să nu mai fie lanț.
Torstein a rămas cu gura întredeschisă, ca un om care a mușcat dintr-un gând neașteptat.
—Să… o iertați? a bâiguit el.
—Da, a spus bătrânul. Datoria iertată e un dar care nu se termină.
Eirik a simțit cum i se destinde pieptul. Era ca și cum cineva ar fi desprins o curea strânsă de prea multă vreme.
Leif a zâmbit, iar zâmbetul lui era cald, ca apa.
—Vezi? a șoptit. Rușinea chiar ține de cald… dar bunătatea ține și mai bine.
În acea seară, lângă Izvorul Cald Împărțit, oamenii au stat fără să-și numere pașii. Au împărțit supă, povești și tăceri. Și, pentru prima dată după mult timp, frigul a rămas afară, ca un lup care înțelege că nu toate ușile trebuie mușcate.
