Capitolul 1: Jurământul de la Poarta de Nord
În regatul Luminăriei, unde steagurile fluturau ca niște aripi colorate și turnurile străjuiau câmpiile, trăia o cavaleresă vestită: Doamna Ilinca de Brumălin. Era curajoasă și sprintenă, dar avea și o inimă delicată. Nu ridica vocea degeaba, nu lovea fără rost și se gândea mereu la ceilalți înainte de a porni la drum.
Într-o dimineață, Ilinca a fost chemată la castel. Regele Damian stătea în sala mare, lângă o hartă întinsă pe masă. Pe hartă era desenat un loc îngust între munți: un col, numit Colul Vânturilor.
„Doamnă Ilinca,” a spus regele, „avem nevoie de tine. Colul Vânturilor trebuie securizat. E trecerea pe unde vin negustorii cu făină, miere și pânză. Fără el, satele rămân fără lucruri de trebuință.”
Ilinca a făcut o plecăciune. „Voi merge, Majestate. Dar spuneți-mi: ce primejdie e acolo?”
Căpitanul străjilor, un bărbat cu mustață cât o măturică, a intervenit: „Nu sunt balauri, stai liniștită. Dar au apărut necazuri: pietre căzute pe drum, semne răsturnate și niște umbre care sperie caii noaptea.”
Ilinca a zâmbit ușor. „Umbrele pot fi din ceață. Pietrele, din ploaie. Totul se poate rezolva cu minte limpede și muncă.”
În colțul sălii, un paj micuț, cu păr cârlionțat, ținea o cască mai mare decât capul lui. Era Radu, pajul Ilincăi, mereu curios și mereu cu o glumă la el.
„Doamnă,” a șoptit el, „dacă umbrele sunt doar ceața, să luăm și o lumânare mare. Sau două. Una pentru noi și una pentru curaj!”
Ilinca a râs. „Luăm felinare. Și luăm și curajul cu noi, dar pe acela îl purtăm în piept.”
Regele a încuviințat. „Să fii responsabilă, Ilinca. O trecere sigură înseamnă oameni în siguranță.”
„Jur pe sabia mea,” a spus ea, punând palma pe mânerul spadei, „că voi păzi colul și voi aduce pacea în trecătoare.”
Așa a început aventura.
Capitolul 2: Drumul spre Colul Vânturilor
Ilinca și Radu au pornit la drum, călare pe iapa Ilincăi, Alba, care avea coama ca laptele și pasul liniștit. Radu stătea în spate, ținând strâns un sac cu frânghii, bandaje și un clopoțel de metal.
„De ce clopoțel?” a întrebat Ilinca.
„Ca să știe muntele că venim cu gând bun,” a zis Radu. Apoi a adăugat, serios: „Și ca să nu adorm. Când e liniște, îmi vine să mă uit la nori și… poc! mă trezesc când îmi cade pălăria.”
Pe drum au întâlnit un negustor cu căruța oprită. Roata era prinsă într-o groapă.
„Ajutor!” a strigat negustorul. „Dacă nu ajung la timp, mi se înmoaie brânza!”
Radu a șoptit: „Asta chiar e o urgență regală.”
Ilinca a coborât, a studiat groapa și a spus: „Nu împingem la întâmplare. Întâi punem pietre și scânduri, ca roata să urce.”
„Ca o scară pentru roată!” a zis Radu, încântat.
Au lucrat împreună: Ilinca a așezat pietrele mari, Radu a pus scândurile. Negustorul a ținut calul liniștit.
„Acum,” a spus Ilinca, „împingeți încet, la semnul meu. Unu… doi… trei!”
Roata a ieșit din groapă cu un mic „hop!”
Negustorul a dat din mâini fericit. „Mulțumesc, cavaleresă! În col sunt tot felul de încurcături. Parcă se supără muntele.”
Ilinca i-a răspuns blând: „Muntele nu se supără. Doar ne cere să fim atenți și responsabili.”
Spre seară, au ajuns la poalele munților. Colul Vânturilor se vedea ca o tăietură între două vârfuri, iar vântul șuiera ca un fluier.
„Uite-l,” a spus Radu, înghițind în sec. „E cam… mare.”
Ilinca a pus o mână pe umărul lui. „E mare, dar noi suntem hotărâți. Și nu suntem singuri: avem mintea, avem răbdarea și avem un plan.”
Au aprins felinarele și au urcat. Pe marginea drumului, semnele de lemn erau răsturnate, iar pietre mărunte acopereau poteca.
„Cine le-a pus așa?” a murmurat Radu.
„Cineva… sau ceva,” a zis Ilinca. „Dar nu ne grăbim cu presupuneri. Întâi strângem dovezi.”
Radu a ridicat o piatră și a găsit sub ea un fir de sfoară.
„Doamnă! Uite!”
Ilinca a luat sfoara și a privit spre un copac. Între doi arbuști era întinsă o frânghie subțire, ca o capcană pentru roți.
„Asta nu e făcută de ploaie,” a spus ea. „E făcută de mâini.”
„De mâini… omenești?” a întrebat Radu, cu ochii mari.
Ilinca a dat din cap. „Da. Dar nu ne speriem. Când cineva face capcane, de obicei vrea ceva. Și când aflăm ce vrea, putem rezolva.”
Capitolul 3: Umbrele care nu erau umbre
În noaptea aceea au dormit într-o mică cabană de pază, la intrarea în col. Cabană veche, dar curată, cu o masă, două paturi și o fereastră prin care se vedeau stelele.
Radu a întrebat, încet: „Crezi că sunt tâlhari?”
Ilinca i-a răspuns: „Poate. Dar vom fi isteți. Nu alergăm după umbre. Facem colul sigur, pas cu pas.”
Dimineața, au pornit să curețe drumul. Ilinca a mutat pietrele mari, iar Radu a adunat pietricelele într-un sac, bombănind vesel:
„O să facem din ele o colecție: Pietrele Colului Vânturilor, ediție limitată!”
Deodată, un zgomot mic s-a auzit de după o stâncă: „Hîc!”
Radu s-a oprit. „A fost… un șoricel cu tuse?”
Ilinca a ridicat felinarul și a spus tare, fără asprime: „Cine e acolo? Nu vrem să ne certăm. Vrem doar să vorbim.”
Din spatele stâncii a apărut un băiat cam de vârsta lui Radu, cu haine ponosite și cu o pălărie prea mare. În urma lui, încă doi copii, o fată cu codițe și un băiețel cu nasul roșu de frig.
„Nu ne faceți rău,” a spus băiatul, tremurând. „Noi… noi am pus frânghiile.”
Radu a șoptit: „Deci umbrele erau… copii.”
Ilinca s-a aplecat la nivelul lor. „Nu vă voi face rău. Dar trebuie să-mi spuneți adevărul. De ce ați făcut asta? Ați speriat cai, ați răsturnat semne. Asta e periculos.”
Fata cu codițe a oftat. „Ne e foame. Tata e bolnav, iar noi stăm într-o colibă, dincolo de stânci. Negustorii trec și… uneori cade câte o pâine din căruță. Noi… am vrut să se oprească.”
Băiețelul cu nasul roșu a adăugat repede: „Nu am vrut să se rănească nimeni! Doar… să încetinească.”
Ilinca a rămas o clipă tăcută. Vântul a trecut printre stânci, dar acum nu mai părea atât de aspru.
„Înțeleg că vă e greu,” a spus ea. „Dar dacă se răstoarnă o căruță? Dacă se sperie un cal și cade cineva? Responsabilitatea înseamnă să ne gândim la urmări.”
Băiatul și-a plecat capul. „Ne pare rău.”
Radu a făcut un pas înainte. „Și mie mi-e foame uneori, dar nu pun frânghii în drum. Eu pun… gem pe pâine. E mult mai sigur.”
Copiii au zâmbit slab, pentru prima dată.
Ilinca a spus hotărât: „Vom face altfel. Eu voi securiza colul, iar voi veți ajuta, ca să reparați ce ați stricat. Apoi mergem împreună la satul cel mai apropiat. Vom cere ajutor pentru tatăl vostru. În regatul nostru, nimeni nu trebuie să fure ca să mănânce.”
„Chiar?” a întrebat fata.
„Chiar,” a spus Ilinca. „Dar trebuie să promiteți că nu mai puneți capcane.”
Toți trei au dat din cap.
Au lucrat împreună. Copiii au ridicat semnele de lemn, iar Radu le-a arătat cum să le fixeze cu pietre la bază.
„Așa,” a zis el, mândru, „semnul stă drept, ca un cavaler la paradă!”
Ilinca a folosit frânghiile găsite ca să lege două bucăți de balustradă ruptă lângă o prăpastie mică. Nu era adâncă, doar cât să-ți scrântești glezna, dar Ilinca a spus: „Și o zgârietură mică e supărătoare. Mai bine prevenim.”
Când totul părea în ordine, vântul a adus din nou o „umbră”: o pelerină veche agățată într-un copac, care flutura ca o fantomă.
Radu a râs: „Uite! Fantoma colului! O prind?”
Ilinca a prins pelerina și a scuturat-o. „Doar o haină rătăcită. Uneori, frica e doar un lucru care flutură.”
Copiii au râs și ei, iar colul a părut mai prietenos.
Capitolul 4: Colul sigur și semnul de bun venit
După-amiaza, Ilinca a trimis pe Radu și pe băiatul cel mare să aducă doi străjeri din satul de la poale, ca să fie martori că trecătoarea e din nou sigură. Ea a rămas cu fata și cu băiețelul, să termine de curățat ultimele pietre.
„Doamnă Ilinca,” a întrebat băiețelul, „tu nu te superi pe noi?”
Ilinca a răspuns, punând o piatră într-un coș: „Mă supăr pe fapta periculoasă, nu pe voi. Voi puteți învăța. Asta e partea cea mai frumoasă la oameni.”
Fata a spus: „Vrem să ajutăm și mai mult. Ce putem face?”
Ilinca a privit spre intrarea colului, unde semnele erau vechi și șterse. Apoi i-a venit o idee: „Vom face un semn nou. Un semn de bun venit. Ca să știe toți că aici e o trecere păzită de oameni buni.”
Radu s-a întors cu străjerii și cu o scândură mare, găsită la un tâmplar. Străjerii au salutat.
„Doamnă Ilinca,” a zis unul, „am auzit că ai îmblânzit colul.”
Ilinca a zâmbit. „Nu colul avea nevoie de îmblânzit, ci situația de înțeles.”
Au scos vopsele simple: roșu, albastru și alb. Radu a ținut scândura, copiii au pictat un soare mic și un drum, iar Ilinca a scris cu litere mari, clare, ca să poată citi și cei mai grăbiți:
„BINE AȚI VENIT LA COLUL VÂNTURILOR! MERGEȚI ÎNCET, FIȚI ATENȚI, AJUTAȚI-VĂ UNII PE ALȚII.”
Radu a adăugat, cu un zâmbet ștrengar: „Și… ‘nu speriați caii'. Dar poate nu încape.”
Ilinca a râs. „Încape în inimă, Radu.”
Străjerii au bătut semnul în pământ, lângă cabana de pază, iar vântul a suflat peste el ca și cum l-ar fi citit.
Apoi, Ilinca a mers cu copiii la sat. Bătrâna vindecătoare l-a vizitat pe tatăl lor și a promis că îi va aduce leacuri. Sătenii au strâns pâine, mere și o pătură groasă.
Băiatul cel mare a spus cu voce tremurată: „Nu știam că putem cere ajutor.”
Ilinca a pus genunchiul jos, ca să fie la același nivel cu el. „A cere ajutor când ai nevoie e un act de curaj. Și a oferi ajutor e un act de cavalerie.”
Seara, când s-au întors la col pentru ultima verificare, au văzut o căruță venind încet, în siguranță. Negustorul a citit semnul și a ridicat mâna.
„Bine v-am găsit!” a strigat el. „Ce semn frumos!”
Radu a răspuns: „Bine ați venit! Și aveți grijă la roți, că noi am avut o întâlnire serioasă cu o groapă!”
Toți au râs.
Ilinca a privit drumul curat, balustrada legată bine, semnele drepte și copiii care acum ajutau străjerii să strângă pietrele rămase. Inima ei delicată s-a umplut de liniște.
„Misiunea e împlinită,” a spus ea, ca într-o legendă veche. „Colul e sigur.”
Radu a întrebat: „Și ce câștigăm?”
Ilinca a arătat spre semnul de la intrare. „Câștigăm asta: un loc unde oamenii trec cu încredere. Și o lecție: responsabilitatea face drumurile mai netede.”
Vântul a suflat ușor, ca o aplaudare. Iar semnul de bun venit a rămas acolo, strălucind în lumina felinarelor, ca o promisiune pentru fiecare călător: aici ești în siguranță, aici ești primit cu bine.
