Capitolul 1: Cufărul care nu voia să se miște
Vântul mirosea a sare și a funie udă, iar puntea corăbiei „Vrabia Neagră” scârțâia ca un bătrân care se ridică din hamac. Mara, o pirată tânără cu ochi iuți și păr prins într-un nod grăbit, se aplecă peste o ladă uriașă, legată cu două curele groase.
— Serios acum… cine a hrănit cufărul ăsta cu pietre? mormăi ea și împinse.
Lada nici măcar nu se clinti. Doar praful sărat de pe punte se ridică într-un nor mic, batjocoritor.
Dinspre catarg se auzi râsul lui Nino, băiatul de cabină, care avea talentul special să apară când se întâmpla ceva amuzant.
— Poate e vrăjit, zise el. Dacă-i spui „te rog”, se mișcă?
— Dacă-i spun „te rog”, o să creadă că-s slabă, pufni Mara. Și nu-s.
Căpitanul Ilarie, un bărbat cu barbă ca o mătură și cu o pălărie care părea să fi văzut toate furtunile lumii, veni încet, cu un fluierat scurt.
— Mara, curioasa mea, lada asta trebuie dusă în cala a doua. Dar nu singură. Regulă pe „Vrabia Neagră”: ce-i prea greu se duce în doi. Altfel… ne rupem spatele și ne pierdem mințile.
Mara își mușcă buza. Nu-i plăcea să ceară ajutor, dar nici să se prefacă.
— Bine. În doi. Dar aleg eu cu cine.
Căpitanul ridică o sprânceană.
— Să nu alegi vreo ancoră, că nu răspunde la comenzi.
Mara zâmbi pe sub nas. Se uită pe punte: Rada, timoniera cu brațe puternice, era ocupată cu cârma. Gogu, bucătarul, se certa cu o ceapă. Și acolo, lângă balustradă, stătea Sava „Lintea”, piratul cel subțire ca un catarg, dar iute la minte și iute la replică.
— Sava! strigă Mara. Ai chef să-ți faci mușchii utili?
Sava se întoarse, făcând o plecăciune exagerată.
— Pentru tine, Mara, chiar și un munte ar părea… discutabil.
— Atunci vino să discutăm cu un cufăr, zise ea, și-i arătă lada.
Sava fluieră.
— Asta nu-i cufăr. Asta e… un elefant din lemn.
Mara își încrucișă brațele.
— Îl ducem în doi. Și fără să trișăm.
— N-am trișat niciodată, zise Sava, apoi șopti: doar am negociat cu gravitația.
Au apucat fiecare de câte o curea. Lada gemu, ca și cum ar fi fost supărată că o trezesc din somn.
— Unu, doi, trei… acum! comandă Mara.
Au ridicat. Pentru o secundă, lada s-a desprins de punte. Apoi le-a tras brațele în jos, iar Sava s-a împiedicat și a căzut pe spate, cu o expresie uluită.
— Aoleu! a izbucnit el. Vrei să mă faci clătită?
Mara, cu obrajii roșii, își stăpâni râsul.
— E doar începutul. Încă nu am aflat ce ascunde. Și eu… vreau să știu.
Curiozitatea ei era ca o busolă: dacă se învârtea, nu se oprea până nu arăta direcția.
Capitolul 2: Harta cu pete de cerneală
În acea seară, când soarele se scufundă ca o monedă roșie în mare, căpitanul îi chemă pe toți în jurul mesei de hărți. Lampa cu ulei tremura, desenând umbre în colțuri.
— Ascultați, zise el. Lada asta nu e doar grea. E importantă. Înăuntru e o comoară… dar nu una care strălucește.
Gogu, bucătarul, își șterse mâinile pe șorț.
— Dacă nu strălucește, poate e brânză veche?
Rada îi dădu un cot.
— Taci, Gogu.
Căpitanul desfăcu un pergament. Era o hartă pătată cu cerneală, cu linii și simboluri. Într-un colț, un desen mic: o balanță.
— Pe Insula Dreptății, spuse căpitanul, există un depozit vechi al unei judecătoare care a trăit cu mult timp în urmă. Se spune că a ascuns acolo obiecte luate de la pirați care furau de la săraci. Le-a strâns ca să le dea înapoi.
Mara se aplecă, ochii ei urmărind traseul de pe hartă.
— Deci lada e… cu lucruri care aparțin altora?
— Exact. Și trebuie să ajungă acolo, ca oamenii din portul Smarald să-și primească înapoi ce li s-a luat, zise căpitanul. Mulți dintre ei trăiesc greu. Noi… nu suntem sfinți. Dar nu suntem nici hoți fără inimă.
Mara simți ceva cald în piept, ca o flacără mică.
— Asta e drept, spuse ea. Dacă cineva a fost nedreptățit, trebuie îndreptat.
Sava ridică un deget.
— Și dacă cineva a fost nedreptățit… și are și o prăjitură… pot să primesc și eu o felie?
Rada oftă.
— În fiecare poveste, tu cauți prăjituri.
Mara râse scurt, apoi se uită din nou la hartă.
— Dar de ce e lada atât de grea?
Căpitanul își îngustă ochii.
— Pentru că înăuntru nu-s doar lucruri. E și o piatră de sigiliu. O bucată de bazalt, cu simbolul balanței. Dacă nu e dusă întreagă, depozitul nu se deschide. Și mai e ceva… Pe urmele noastre e Căpitanul Brumă.
La auzul numelui, puntea parcă se răci.
— Brumă? șopti Nino. Piratul care ia tot și nu dă nimic înapoi?
— El, zise căpitanul. Dacă pune mâna pe ladă, va vinde totul și oamenii vor rămâne fără nimic. Noi avem o șansă să facem ceva corect. Dar va trebui curaj, minte și… spate sănătos.
Mara își strânse pumnul.
— O ducem. În doi. Și o păzim.
Sava își pocni degetele, încercând să pară curajos.
— În doi, în trei, în zece… numai să nu mă mai strivească.
Capitolul 3: Ploaie, frânghii și un plan șmecher
Dimineața următoare, cerul se încreți ca o foaie mototolită. Ploaia începu dintr-odată, rece și măruntă. Funia mirosea a cânepă udă, iar velele plesneau.
Mara și Sava încercau iar lada. De data asta, au pus sub ea două role de lemn, ca să o rostogolească. Mara își aminti de un truc văzut în port, când doi hamali mutaseră un butoi uriaș.
— Nu ridicăm. Rulăm, zise ea.
— Îmi place. Rularea e prietena mea, spuse Sava și împinse cu umărul.
Lada se mișcă, încet, scârțâind. Rolele alunecau, iar Mara le muta din spate în față, ca într-un joc de strategie.
— Vezi? Mintea bate mușchii, zise ea.
— Spune-i asta și lui Gogu, care crede că mușchii bat supa, zise Sava.
Chiar atunci, un strigăt se auzi din cuibul de observație.
— Corabie la orizont! Ne urmărește!
Căpitanul Ilarie urcă pe punte, cu luneta la ochi. Fața i se înăspri.
— Brumă, mormăi el. Corabia lui… „Colțul Alb”.
Mara simți cum adrenalina îi înțeapă degetele. Nu era o frică paralizantă, ci una care o făcea să gândească mai repede.
— Căpitanule, dacă ne ajunge, o să încerce să urce la bord, zise ea. Lada e ținta.
Căpitanul dădu din cap.
— Atunci o ascundem în cala a doua și pregătim o surpriză.
Sava zâmbi, șiret.
— Surprizele sunt specialitatea mea. Am o pungă cu făină. Dacă o aruncăm, alunecă toți ca pe gheață.
Gogu, auzind „făină”, apăru ca teleportat.
— Cine a zis făină? E pentru pâine?
— E pentru dreptate, zise Mara.
Gogu clipi.
— Dreptatea se mănâncă?
— Uneori, zise Rada. Dar acum se aruncă.
Au coborât lada pe role, printre scări înguste, cu pași calculați. În cală mirosea a lemn vechi, rom și mere uscate. Lada se așeză în sfârșit în locul ei, ca un monstru obosit.
— Bun, zise Mara, ștergându-și fruntea. Acum… planul.
Căpitanul trase o linie cu degetul pe hartă.
— Ne apropiem de Insula Dreptății prin canalul îngust. Brumă va încerca să ne taie calea, dar canalul are stânci ascunse. Dacă-l momim să vină după noi, riscă să-și ciobească corabia.
Sava își frecă mâinile.
— Și noi?
— Noi avem Rada la cârmă, zise căpitanul. Și ochii Marei, care văd detaliile.
Mara înghiți. Responsabilitatea era grea… aproape ca lada. Dar nu era singură.
— Mă descurc, spuse ea.
Deasupra, tunetul răspunse ca un „vom vedea”.
Capitolul 4: Atacul lui Brumă și făina dreptății
Când „Colțul Alb” s-a apropiat, marea s-a închis la culoare, iar ploaia a devenit ace. Corabia lui Brumă avea pânze cenușii și un cap de lup sculptat la proră, cu colți lucioși.
— Oprește-te, Ilarie! răcni o voce groasă peste valuri. Lada aia e a mea!
Căpitanul Ilarie râse scurt.
— A ta? Ai chitanță?
— Am tunuri!
Un ghiulea căzu în apă, aproape de bord, ridicând un strop uriaș. „Vrabia Neagră” se clătină.
Mara alergă pe punte, cu inima bătând ca o tobă. Sava era lângă ea, cu sacul de făină în brațe.
— Acum? șopti el.
— Încă nu, zise Mara. Așteaptă să pună piciorul pe punte.
Brumă aruncă cârlige, iar frânghiile se întinseră ca niște șerpi. Câțiva pirați inamici se cățărară, urlând.
— La bord! strigă Rada.
Mara apucă o funie și o trase, împiedicând un atacator să sară. Sava, cu o seriozitate rară, deschise sacul.
— Pentru… prăjituri viitoare! murmură el și aruncă făina pe punte.
Într-o clipă, scândurile se făcură albe. Un pirat cu cizme grele păși și… „fâșt!” alunecă, făcând o piruetă necerută și căzând cu un „buf!” comic.
— Uau, zise Nino. A dansat!
— Dansul Nedreptății, zise Mara, apoi împinse alt pirat care se dezechilibră.
Brumă însuși încercă să urce. Avea un mantou ud și ochi reci.
— Dați-mi lada! mârâi el.
Mara îi ieși în față, cu o sabie scurtă. Nu tremura, deși înăuntru avea un nod.
— Lada nu e de vânzare. E pentru cei de la care ai furat.
Brumă râse, un râs fără veselie.
— Dreptate? Pe mare? Ha!
El atacă. Mara pară lovitura, simțind vibrația metalului în braț. Făcu un pas lateral, amintindu-și ce-i spusese cândva căpitanul: „Nu te lupta cu forța lui, luptă cu graba lui.”
Brumă era puternic, dar nerăbdător. Mara îl provocă să lovească din nou, apoi se feri. Cizma lui călcă pe făină.
— Nu… nu… NU! strigă el, alunecând.
Sava, care nu pierdea ocaziile, întinse piciorul exact cât trebuie. Brumă se prăbuși pe spate, cu un „Poc!” spectaculos, iar pălăria îi zbură în mare.
— Pălărie la apă! strigă Nino, aproape încântat.
Mara își ținu sabia la distanță.
— Pleacă. Nu vreau să te arunc peste bord. Dar nu te las să iei ce nu-ți aparține.
Pentru o secundă, Brumă păru că se gândește. Apoi scuipă pe punte, se ridică greoi și făcu semn oamenilor să se retragă.
— Nu s-a terminat, șuieră el. O să vă prind la canal.
„Colțul Alb” se depărtă, iar ploaia le spălă făina de pe punte, ca și cum marea ar fi șters urmele unei glume bune.
Mara respiră adânc.
— Am câștigat o clipă, spuse ea.
Căpitanul Ilarie îi puse o mână pe umăr.
— Uneori, o clipă e tot ce trebuie ca să faci ce-i corect.
Capitolul 5: Canalul stâncilor ascunse
După-amiaza, norii se subțiară, dar vântul rămase aspru. În față se zărea Insula Dreptății: o bucată de verde închis, cu stânci ca niște dinți.
Canalul îngust era un labirint de ape tulburi. Sub suprafață, stânci ascunse așteptau ca niște capcane.
Rada stătea la cârmă, cu maxilarul încleștat.
— Mara, îmi spui când vezi spuma aia ciudată. Acolo sunt pietrele.
Mara se urcă pe balustradă, ținându-se bine. Ochii ei urmăreau fiecare schimbare: o dâră de spumă, o umbră întunecată, o sclipire suspectă.
— La babord, acum! strigă ea.
Rada întoarse cârma. Corabia se înclină, iar butoaiele din cală se loviră între ele. Mara își simți stomacul urcând și coborând, dar nu-și luă privirea de la apă.
În spate, „Colțul Alb” se apropia iar, încăpățânat.
— Ne calcă pe urme! strigă Nino.
Căpitanul Ilarie privi peste umăr.
— Să vină. Fiecare își alege drumul.
Mara văzu o zonă în care apa părea mai liniștită, prea liniștită.
— Nu acolo! țipă ea. E capcană. Stâncă plată!
Rada ascultă, iar „Vrabia Neagră” trecu la câțiva pași de locul periculos. În spate, Brumă, orbit de furie, încercă să taie scurt.
Se auzi un scrâșnet lung, ca o gheară pe piatră. „Colțul Alb” se zgudui.
— Aoleu… zise Sava, admirativ. Gravitația negociază cu el.
Corabia lui Brumă rămase prinsă, înclinată. Oamenii lui alergau, strigând.
Mara nu simți bucurie răutăcioasă, ci o satisfacție calmă: nu le făcuse rău direct, doar îi lăsase să se lovească de propria lăcomie.
— Mergem mai departe, spuse ea încet. Nu ne oprim.
Căpitanul dădu din cap.
— Așa e drept.
În curând, canalul se lărgi, iar insula îi îmbrățișă cu o plajă îngustă, presărată cu scoici.
Capitolul 6: Lada dusă în doi și balanța de piatră
Pe insulă, aerul mirosea a pământ umed și frunze zdrobite. Pădurea era deasă, iar păsările strigau scurt, ca niște santinele.
Depozitul judecătoarei era o clădire mică din piatră, ascunsă între rădăcini groase. Pe ușă era sculptată o balanță.
— Aici, zise căpitanul. Dar lada trebuie adusă până la prag.
Mara privi traseul: nisip, apoi pietre, apoi o pantă. Lada părea și mai grea pe uscat, ca și cum marea îi dăduse puțin ajutor din legănare.
— În doi, spuse ea, hotărâtă. Eu și Sava.
Sava înghiți.
— Dacă supraviețuiesc, promit să nu mă mai plâng… azi.
Au pus curelele pe umeri. Lada le apăsa claviculele. Mara simțea cum i se încordează mușchii spatelui, cum pașii devin numărați.
— Unu… doi… respiră, spuse ea.
— Trei… și nu muri, completă Sava, gâfâind.
Au mers încet, alunecând pe pietre. La un moment dat, Sava se împiedică.
Mara simți cum lada se înclină. Dacă o scăpau, s-ar fi spart ceva înăuntru, sau mai rău: ar fi rămas blocată în noroi.
— Ține! strigă ea și se aplecă, preluând greutatea pentru o clipă.
Durerea îi trecu ca o săgeată prin braț, dar nu cedă. Își încleștă dinții.
Sava își regăsi echilibrul, surprins.
— Mara… tu chiar ești din oțel.
— Nu, spuse ea printre respirații. Doar… nu mă las.
Au ajuns la prag. Lada se așeză cu un „bum” surd, iar amândoi rămaseră câteva secunde aplecați, încercând să-și prindă suflul.
Căpitanul scoase din buzunar o cheie mică și o puse într-o gaură din piatra sigiliului, fixată în lada grea. Simbolul balanței se potrivi, ca într-un puzzle.
Ușa depozitului se deschise cu un foșnet de praf.
Înăuntru erau rafturi, cutii, saci legați, obiecte simple: un ceas de buzunar, o pătură brodată, un set de unelte, o cutie cu scrisori.
Mara le privi și, pentru prima dată, comoara nu-i păru o poveste cu aur, ci cu oameni.
— Asta… chiar contează, șopti ea.
Căpitanul dădu din cap.
— Mâine mergem în Portul Smarald și dăm înapoi ce e al lor. Fără negocieri. Fără „taxe de pirat”.
Gogu ridică o pătură.
— Și nimeni nu vrea… să păstreze măcar o lingură?
Rada îl privi aspru.
— Nu.
Gogu oftă.
— Bine. Dar măcar pot să le gătesc ceva când ajungem? Asta e tot un fel de dreptate.
Mara zâmbi.
— Asta e.
Capitolul 7: Portul Smarald și marea liniștită
A doua zi, „Vrabia Neagră” ajunse în Portul Smarald. Casele de lemn colorat se aliniau lângă apă, iar oamenii se uitau cu neîncredere la pirați.
Mara coborî pe chei cu o cutie de scrisori în brațe. Era ușoară, dar simțea că poartă ceva prețios. Lângă ea, Sava ducea un set de unelte.
Un bătrân cu palme crăpate se apropie, ezitant.
— Asta… e al meu? întrebă el, arătând spre unelte. Mi-au fost luate anul trecut.
Căpitanul Ilarie făcu un pas înainte.
— Da. Ne pare rău că lumea are astfel de pirați. Noi… încercăm să fim altfel.
Bătrânul își luă uneltele cu grijă, ca pe niște pui de pasăre.
— Atunci… mulțumesc, zise el, iar vocea îi tremură.
O femeie tânără primi pătura brodată și izbucni în lacrimi scurte, rușinate. Un copil găsi ceasul tatălui și-l strânse la piept.
Mara simți un nod în gât. Curiozitatea ei o împinsese spre ladă, dar dreptatea o făcuse să o ducă până la capăt.
Sava se aplecă spre ea și șopti:
— Recunosc… asta e mai bun decât prăjiturile.
— Aproape, zise Mara, cu un zâmbet mic.
Pe corabie, seara, echipajul stătea pe punte, obosit și murdar, dar cu o liniște nouă între ei. Cerul se deschise într-un albastru curat, iar apa se întinse netedă, ca o pânză de sticlă.
Vântul se domoli. Valurile nu mai loveau bordajul, ci îl mângâiau.
Căpitanul Ilarie privi marea și spuse încet:
— Azi am făcut ceva drept. Și uite… parcă și marea s-a împăcat cu noi.
Mara își sprijini coatele pe balustradă. Simțea sarea pe buze și oboseala în umeri, dar în suflet era un fel de lumină calmă.
— Marea e din nou liniștită, zise ea. Și… cred că și eu. Pentru moment.
Sava își întinse spatele cu un geamăt teatral.
— Pentru moment, da. Dar data viitoare, să avem o ladă mai mică. Sau trei oameni. Sau… roți.
Mara râse, iar râsul ei se pierdu în aerul curat al serii, deasupra unei mări redevenite calme.
