Era o dată o fetiță mică, de trei ani. Avea ochii ca două stele blânde și părul ca un lan de grâu. Se numea Lili. Într-o dimineață caldă, Lili s-a trezit într-un loc care nu semăna cu niciun loc din casa ei. Era un tărâm de culori care zâmbeau. Cerul era ca o pătură albastră, iar iarba murmură ca niște șosete moi. Lili a oftat ușor. Dorește să găsească drumul spre casă.
Lili a pornit la drum. Ținea în mână o frunză măreață, ca o umbrelă verde. Frunza strălucea ca o lanternă. Înainte, drumul se unduia ca o panglică. Pe drum, un fluture mare, cu aripi ca foi de hârtie, a sărit în fața ei. "Bună, Lili", a spus fluturele cu glas de clopoțel. "Unde mergi?"
"Vreau acasă", a răspuns Lili. "Nu știu drumul."
Fluturele a bălăcit din aripi. "Hai cu mine", a zis el. "Eu știu poteci care scriu povești." Fluturele s-a așezat pe frunza ei. Lili a râs. S-a simțit curajoasă. Pașii ei erau veseli ca niște tobe mici.
Au mers printr-o pădure de ciuperci zâmbitoare. Ciupercile erau ca umbrele pentru joacă. Fiecare ciupercă avea un ochi blând. Îi salutau pe oalele lor mici. Lili a spus "Mulțumesc" și a atins o ciupercă cu degetul. Ciuperca a tresărit și a făcut o săritură mică de bucurie. "Uite, drumul se ascunde uneori", a zis fluturele. "Dar nu e periculos. Numai curios."
La marginea pădurii, un râu strălucea ca o panglică de argint. Pe apă plutea o barcă din scoici. În barcă stătea un motan voinic, cu ochii ca niște boabe de cafea. "Miau! Vrei să treci?" a întrebat motanul. "Da", a zis Lili. Motanul a împins barca cu coada lui pufoasă. Apa murmură povești vechi. Lili a ascultat și a simțit că inima îi bate curaj.
Dincolo de râu, un câmp plin de flori foșnea ca un cearșaf de catifea. Flori cu vocale colorate zâmbeau. În mijlocul câmpului, stătea un copac bătrân, cu ramuri ca brațe de bunic. Copacul avea o ușă mică în trunchi. Pe ușă era lipită o hartă desenată cu alfabet de stele. Lili a atins harta. A simțit o căldură mică, ca o plapumă. "Poți să o ții", a spus copacul cu glas adânc. "Dar harta arăta drumul pe care sufletul ți-l amintește, nu doar picioarele."
Lili a luat harta. Pe ea, drumul spre casă era desenat cu inimi și pași mici. "Mă simt un pic speriată", a șoptit Lili. Copacul a scuturat frunzele și a mormăit o poveste calmă. "Curajul tău e o lanternă mică", a spus el. "Aprinde-o des. Când e mică, luminează pașii, nu toată noaptea. E de ajuns pentru urme adevărate."
Lili a zâmbit. S-a simțit mai puternică. Harta a început să strălucească. Ea a urmat liniile. A mers cu fluturele și cu motanul. Drumul îi povestea: "Aici e speranța, aici e râsul". Deodată, dintr-un tufis, a ieșit o broască țestoasă cu o casă mică pe spate. "Bună", a zis broasca. "Știu un scurtături ce cântă." Și a cântat o melodie cu note de mărgele. Motanul a bătut din lăbuțe. Fluturele a făcut un dans în aer.
Pe măsură ce mergeau, Lili a întâlnit umbre jucăușe. Nu erau nimic rău. Ele erau doar gânduri care voiau să se joace. Lili le-a vorbit blând: "Sunteți frumoase, rămâneți prietene." Umbrele s-au lipit de ea ca niște eșarfe moi. Fetița s-a simțit înconjurată de prieteni. Curajul ei a crescut ca o floare în soare.
La un ceas mic de pași, au ajuns la Muntele Oglindă. Muntele era lucios ca o farfurie de argint. Pe el se plimbau norii ca balerine. În vârf, o poartă mică pâlpâia. "Acolo e ieșirea?" a întrebat Lili cu glas mic. Fluturele a zâmbit: "Poate. Dar trebuie să înfrunți oglinda. Oglinda îți arată cine ești."
Lili s-a apropiat. Oglinda nu era rece. Ea era caldă, ca o supă dulce. În ea, Lili s-a văzut mare și mică în același timp. S-a văzut curajoasă, plângând puțin și râzând mult. S-a văzut cu frunze în mână, cu prieteni lângă ea. Oglinda i-a spus: "Ai inima în buzunar. Ține-o strâns." Lili a luat inima desenată din harta ei și a pus-o la piept.
Atunci, poarta s-a deschis ca o carte. Din ea, un vânt blând a adus un cântec cunoscut. Era cântecul mamei. Lili a alergat, cu pași mici, dar hotărâți. A trecut prin poartă. În clipa aceea, lumea stranie s-a transformat. Frunzele au devenit perne, ciupercile s-au prefăcut în jucării și fluturele a săltat în buzunarul hăinuței ei.
Lili a deschis ochii. Era în camera ei. Păturica era peste picioare. Mama intră și o strânse în brațe. "Ai visat o aventură?" a întrebat mama cu voce caldă. Lili a zâmbit și a arătat harta mică. Harta era acolo, cu inimile ei desenate. "Da", a spus Lili, "am găsit drumul." Mama a pupat-o pe frunte. Casa mirosea a lapte cald.
Lili a povestit despre prieteni: fluturele, motanul, broasca și copacul care șoptea. A povestit despre oglinda care i-a arătat curajul. Mama a ascultat, ochii ei s-au umplut de lumină. "Ai fost curajoasă", a zis ea. "Curajul tău e ca o lanternă care crește puțin câte puțin." Lili a adormit. Visul a lăsat un zâmbet pe buze.
A doua zi, în grădină, Lili a găsit o frunză mare. Fluturele a zburat pe fereastră și a făcut o pleoșcă mică în aer. "Ne vedem iar", a spus el. Lili i-a făcut cu mânuța. Știa acum că lumea poate fi mare și blândă. Și că drumul spre casă se găsește cu inima, cu pașii și cu prietenii.
Morala: Curajul e o lanternă mică ce luminează pașii. Curiozitatea deschide porți, iar prietenii ne arată drumul. Când ești mic și pierdut, inima ta știe drumul spre casă.
