Capitolul 1 — Visul care fluiera
Într-un sat mic, unde casele aveau acoperişuri roşii ca merele şi geamuri care pâlpâiau ca ochii pisicilor la lună, trăia o fetiţă pe nume Lenuţa. Avea opt ani, părul ca spicele de grâu şi o privire care se oprea la marginea orizontului, ca şi cum ar fi vrut să vadă ce se ascunde după colţul lumii. Era o fetiţă gânditoare, dar uneori sărea înainte ca o căprioară când zări un freamăt de aventură.
Într-o noapte cu stele argintii, Lenuţa avu un vis ciudat: un vânt mic, cu glas de flaut, o chemă pe un drum făcut din petale albastre. Vântul şoptea: "Vino să găseşti Oglinda Care Zâmbeşte." Lenuţa se trezi cu inima bătându-i de curiozitate. "Ce-o fi aceea?" se întrebă. Curiozitatea era o busolă în pieptul ei, iar impulsul — un aripă care o împinse înainte.
Dimineaţa, la micul dejun, îi spuse bunicii despre vis. Buni râse blând: "Poate e doar o poveste, draga mea." Lenuţa se încruntă puţin, dar nu se lăsă. "Trebuie să merg," spuse ea hotărâtă. Bunica îi puse în buzunar o pănuşă de pâine uscată şi un nasture cu o floare desenată. "Adu-ţi aminte să zâmbeşti," adăugă ea, "zâmbetul e busola curajului."
Capitolul 2 — Pădurea care cânta
Pădurea din marginea satului nu era o pădure obişnuită. Fiecare copac avea o poveste scrijelită în scoarţă, iar frunzele murmurau glume când vântul trecea. Lenuţa păşi pe poteca acoperită cu frunze aurii şi auzi un cântec: "Urmează lumina asta, urmează lumina..." Poteca se aprinse sub paşii ei ca o sfoară de mărgele. Inimii i-i fu frică, dar şi bucurie — o bucurie ca o clopoţică.
Pe drum întâlni un melc cu pălărie. Melcul se făcu că nu se grăbeşte, dar avea ochi vii: "Eu sunt Gogu Melc, păstrătorul timpului bun. Încotro te îndrepţi, micuţă?" întrebă el cu glas de chitară.
"Visez o oglindă care zâmbeşte," răspunse Lenuţa. "Vrei să vii cu mine?"
Gogu chicoti: "Eu nu merg prea departe, dar ţi-aş ţine umbra la loc. Uneori, umbrele au idei bune." Şi aşa melcul se cuibări pe rucsăcelul ei, legându-şi paşii de paşii Lenuţei.
Pe măsură ce înainta, copacii se îndepărtează ca nişte prieteni care aplaudau. Un pod de rădăcini o puse să-şi ţină respiraţia. Sub pod, un râuleţ şopti poveşti despre bărcile care au zburat odată. Lenuţa ascultă şi râse — râsul ei era scânteia care aprinse nişte licurici să danseze în jurul ei, formând o hartă luminoasă. "Acolo!" spuse melcul, arătând cu antena. Harta se îndreptă spre un deal plin de flori care suspinau când soarele le mângâia.
Capitolul 3 — Marea de nori şi căprioara de argint
La căpătâiul dealului, Lenuţa zidă o scară din raze de lună şi urcă. Sus, cerul părea o mare de vată de zahăr, iar norii se transformau în insule pe care se putea păşi. Acolo, o căprioară de argint o aştepta, cu ochii ca două stele mici. "Eu sunt Sarea, căprioara viselor," spuse creatura. "Te-am aşteptat pentru că visele bune caută curajul."
"Am venit pentru o oglindă," spuse Lenuţa. "Care zâmbeşte."
Sarea îi plecă urechea cu blândeţe. "Oglinda nu trebuie găsită doar, ci înţeleasă. Ea arată ceea ce e în inima celui care priveşte."
Lenuţa oftă. Îi era teamă că inimioara ei gânditoare nu va putea fi înţeleasă; impulsivitatea ei părea uneori o scânteie care aprindea lucruri neaşteptate. "Şi dacă nu-mi place ce văd?" întreba ea.
Căprioara zâmbi. "Atunci vei învăţa să schimbi oglinda. Curajul nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să mergi mai departe ţinând mâna fricii în mână."
Atunci, dintr-o tornadă de confetti, apărură nişte păsări-pictori care învăluiară căprioara şi Lenuţa într-un curcubeu pe roţi. "Haideţi!" strigară ele. "Să pictezi lumea în nuanţele tale!" Lenuţa simţi cum inima îi creşte, ca un balon care nu mai vrea să rămână închis.
Pe o insulă de nori, găsiră o casă mică, cu oglinzi la fiecare fereastră. Pe uşă scria: "Casa Oglinzilor Neastâmpărate." Lenuţa păşi înăuntru, iar oglinzile murmurau: "Arată-ne." Una o arătă copilă plângând, alta o arătă eroina care zboară; una o arătă pe Lenuţa care îmbrăţişa un copac. Inima ei tresări — toate erau adevărate.
Capitolul 4 — Oglinda care zâmbeşte
În mijlocul camerei se afla o oglindă simplă, înrămată cu lemn de nuc. Nu era decât o fereastră. Lenuţa se apropiă şi privi. Mai întâi, văzu o fată gânditoare care se frământa. Apoi, privirea îi alunecă şi zări o scânteie: curajul care se încăpăţâna să iasă, râsul care se ascundea în buză, şi un impuls cald care o făcea să sări mai repede decât paşii.
Oglinda îi vorbi cu glas de apă: "Eu sunt oglinda care zâmbeşte. Nu îţi arăt cine eşti, ci cine poţi deveni atunci când îţi ţii visele de mână."
Lenuţa se încruntă gingaş, apoi râse. "Dar cum pot păstra visele când sunt aşa jucăuşe?"
"Îmbrăţişează-le cu răbdare şi sare când ele îţi cer să sari," răspunse oglinda. "Curiozitatea ta e scutul; impulsivitatea, sabia; gândirea, busola. Toate împreună te fac călăuză."
Atunci Lenuţa închise ochii şi îşi imagina cum îşi ţine visul în braţe: un măr de lumină care pulsa. Îl puse la piept şi simţi că aripa de căprioară a curajului se lipea de ea. Când deschise ochii, oglinda zâmbi cu totul: chipul ei reflectat era luminat de o lumină nouă, ca un răsărit în miniatură. Lenuţa simţi un val de fericire — nu era triumf, ci o pace veselă, ca un ştrengar căruia îi e bucurie să facă bine.
"Acum ştii," spuse oglinda, "că zâmbetul nu e doar pentru ceilalţi. E şi pentru tine. Un zâmbet sincer te învaţă să continui."
Capitolul 5 — Întoarcerea şi zâmbetul sincer
Când fu timpul să se întoarcă, insulele de nori o salută cu arcuri de lumină. Gogu Melc, care între timp devenise un mic tovarăş de călătorie, îi spuse: "Ai învăţat ceva?"
"Da," răspunse Lenuţa. "Că pot fi gânditoare şi sărită-ntr-o clipă. Că trecutul e carte, iar viitorul e foaia pe care pot desena. Şi că zâmbetul e oglinzitor."
Bunica o aştepta la poarta satului, cu o bluză cusută cu motive de soare. Când Lenuţa povesti despre pădurea care cânta, căprioara de argint şi oglinda care zâmbeşte, bunica îi netezi părul şi o privi cu mândrie. "Ai adus acasă ceva mai mult decât o poveste," spuse ea. "Ai adus curaj."
Lenuţa scoase nasturele cu floarea desenată şi îl ţinu în palmă. Nasturele strălucea uşor, ca şi cum ar fi primit din oglindă o rază. Îl fixă la jachetă şi zâmbi aşa cum învăţase: sincer, din adâncul pieptului. Acest zâmbet nu era doar pentru ceilalţi; era un soi de promisiune către sine.
În seara aceea, înainte să adoarmă, Lenuţa se uită pe fereastră la stele. "Mulţumesc," şopti către vântul care încă îi fluiera uşor la ureche. În vis, vântul îi răspunse cu o notă de flaut: "Caută mereu, fă, zâmbeşte."
Dimineţile următoare, Lenuţa continua să-şi urmeze curiozitatea: picta hărţi cu insule magice şi confecţiona mici oglinzi din scoici, pe care le dăruia prietenilor. Când cineva i se temea să încerce ceva nou, ea întindea o oglindă mică şi spune: "Priveşte şi zâmbeşte — vezi cine poţi fi." Prietenii încercau şi, de cele mai multe ori, descopereau un curaj mic şi vesel.
Într-o zi, când o fetiţă din sat îi spuse că vrea să cânte la vioară, Lenuţa îi dăruise una dintre oglinzile ei. Fetiţa privi în ea, zâmbi şi cântă atât de frumos încât chiar pietrele din drum păreau să tremure de bucurie. "Mulţumesc," i-a spus ea. Lenuţa se simţi fericită ca o rază care a călătorit departe.
Povestea se încheie simplu: Lenuţa a învăţat că a urma un vis ciudat poate deschide ferestre către lumi noi, şi că impulsul şi gândirea pot dansa mână în mână. Când închide ochii, îşi aminteşte glasul oglinzii şi zâmbeşte. Zâmbetul ei e asemenea unui soare mic care încălzeşte lucrurile din jur — şi la sfârşit, când îşi pune capul pe pernă, îi rămâne pe buze un zâmbet sincer, luminat de promisiunea aventurilor care încă o aşteaptă.
