Capitolul I — Plecarea
Luca avea cinci ani și zâmbea ca soarele dimineții. Inima lui era o lanternă mică, care se aprindea atunci când prietenii erau triști. În satul cu case colorate și grădini parfumate, copiii cântau în fiecare zi. Dar într-o dimineață, cântecele au tăcut. Culorile s-au stins ușor, parcă cineva le luase cu o pungă nevăzută.
„Unde este râsul?” a întrebat Luca, privind la Ana, prietena lui cu părul ca spicele de grâu. Ana își ținea jucăria și ochii îi erau ca două pietre reci.
Un bătrânel cu o mantie de frunze le-a spus: „Umbra Lunaie a furat râsetele și dreptatea. Ea iubește tăcerea și piedica. Numai curajul celui care apără prietenii poate aduce înapoi cântecul.”
Luca a înțeles. Vocea din pieptul lui s-a făcut tare. „Merg eu,” a zis. „Voi căuta Umbra Lunaie și le voi aduce prietenilor râsul.” Și a plecat cu încredere, având în buzunar o chicotire și o linguriță de curiozitate.
Capitolul II — Drumul luminilor și al încercărilor
Pădurea fermecată îl întâmpină cu râsuri de frunze. Copacii erau coloane care șopteau legende. Pe un drum de pietre albastre, Luca a întâlnit un iepure cu ochii ca mărgelele. „Unde mergi?” l-a întrebat iepurele.
„Să aduc râsul înapoi,” a răspuns Luca. „Vino cu mine!” Iepurele a sărit, făcând pași ca bătăile unei tobe mici.
Au trecut prin Râul Ce-cântă, unde apa zâmbea și spunea povești. Apa i s-a înfățișat ca o oglindă prietenoasă. „Spune-mi un lucru adevărat și voi curge până la tine,” a susurat ea. Luca a spus: „Vreau să fiu drept cu toți. Vreau ca prietenii mei să fie fericiți.” O următoare lumină s-a aprins pe apă, arătându-i calea.
La poalele muntelui Umbrei, un fel de căpcăun trist, cu ochii ca paharele sparte, le-a blocat drumul. „Nimeni nu trece!” a urlat el, dar vocea îi tremura. Luca s-a apropiat cu pași mici, apoi a întins mâna.
„De ce ești trist?” a întrebat blând. Căpcăunul a oftat și a spus: „Mi-au spus că nu am dreptate. Mi-au luat cuvintele. Așa m-am supărat și am luat și eu altceva... râsetele lor.”
Luca a privit în ochii lui și a văzut o mică floare uscată în pieptul lui. „Dacă dai înapoi ce ai luat, poate floarea va înflori,” a zis băiatul. Căpcăunul tremura. Apoi a întors o lacrimă, care a devenit o petală, și a eliberat o bucățică de râs. Bucățica zbură la Ana în sat și ea chicoti. A fost un mic început.
Când s-au apropiat de grota Umbrei Lunaie, o noapte fără stele i-a întâmpinat. Umbra era mare ca o manta de ploaie, cu glas de vânt. „De ce veniți?” a șoptit ea.
„Pentru dreptate,” a răspuns Luca cu vocea lui mică, dar tăioasă precum o săgeată de lumină. „Prietenii mei nu pot râde. Vreau să le aduc înapoi bucuria.”
Umbra s-a prefăcut în vânt și le-a aruncat oglinzi care fugeau de adevăr. Iepurele a fugit speriat. Luca a ridicat chicotirea din buzunar și a țipat: „Ce este drept este lumină! Nu putem lăsa pe nimeni singur în tristețe!”
Un mic zvâcnet. O oglindă s-a crăpat. Din crăpătură a ieșit un fir de lumină, iar în fir s-a strecurat adevărul: Umbra nu era rea, ci rănită de nedreptăți. A furat râsetele ca să le păstreze pentru ea, neștiind că bucuria se înmulțește când se dă mai departe.
Luca s-a lăsat jos și a vorbit cu blândețe. „Dacă îmi dai înapoi râsetele și-mi promiți să nu mai iei nimic de la alții, voi fi prietenul tău. Putem împărți lumina.” Umbra s-a înmuiat ca ceara la soare. A dat înapoi râsetele, iar ele s-au reîntors în gâturile copiilor din sat, ca niște fluturi colorați.
Mini-rebeliunea s-a terminat. Căpcăunul a dat înapoi petalele. Umbra s-a prefăcut într-o pelerină care avea însemne de dreptate: o balanță strălucitoare, ca o stea mică.
Capitolul III — Întoarcerea triumfală
Drumul spre sat a fost o sărbătoare. Copacii aplaudau cu frunze. Râsetele se scurgeau în văzduh ca nectar. Ana a alergat la Luca și l-a îmbrățișat strâns. „Ai adus râsul!” a spus ea. Ochii lui Luca erau plini de lumină.
„Nu am făcut asta singur,” a răspuns el. „Am întrebat, am ascultat și am dat. Asta se numește dreptate.” Copiii au alergat în jurul lui ca albinele în jurul unei flori. Bătrânelul cu mantia de frunze a pus o stea mică pe umărul lui Luca. „E semnul curajului care apără prietenii,” a zis el.
Sărbătoarea a fost mare. Oamenii au făcut clătite cu miere și au cântat. Umbra Lunaie stătea la margine și zâmbea pentru prima dată. Căpcăunul trist a devenit paznic al veseliei și a primit o floare vie în piept.
Luca se culcă în seara aceea cu fața luminată de luna prietenoasă. Știa că uneori dreptatea nu e bătaie sau reproș. Uneori e a da înapoi, a înțelege și a fi curajos când toți ceilalți sunt temători. Curajul lui a fost o punte, iar curiozitatea lui a fost cheia.
În visul său, lumea era un cântec mare. Și când s-a trezit, a zâmbit la prietenii lui. Împreună au promis să fie apărători unul pentru altul. Și orașul a răsunat din nou de râs liber, iar Luca a știut că cel mai mare triumf e atunci când toți sunt fericiți și tratați cu dreptate.
