Capitolul 1 – Ușa care scârțâie
Luminița nu era ca toate celelalte lumânări din casă. Avea două picături de ceară ca niște ochi curioși și un fitil răsucit, care semăna uneori cu un zâmbet, alteori cu o sprânceană ridicată. Noaptea, când oamenii adormeau, ea își mișca încet piciorușul de ceară de pe suport și cobora singură de pe masă.
În seara aceea, aerul mirosea a vanilie și a ploaie veche. Umbrele din cameră se alungeau pe pereți ca niște panglici negre. Luminița stătea pe marginea biroului și privea într-un colț al camerei, unde se afla o ușă îngustă, pe care nimeni nu o folosea niciodată.
Ușa aceea era mereu închisă. Tocul ei era din lemn negru, lucios, și părea prea rece pentru o cameră așa caldă. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, Luminița simțea cum flacăra inimii ei tremură puțin, chiar dacă încă nu fusese aprinsă.
„În seara asta… o deschid”, șopti ea, aproape fără voce.
„Ești sigură?” foșni perdeaua de lângă fereastră, ridicând un mic vânt rece.
„Nu mai vreau să-mi fie frică de zgomotul ăla”, răspunse Luminița, privind lung spre clanță. De dincolo de ușă, se auzea uneori un ticăit lent, ca o inimă adormită, și un fâșâit care semăna cu o șoaptă neterminată.
Se lăsă alunecând de pe masă, lăsând mici urme de ceară pe drumul ei. Podeaua scârțâi ușor sub greutatea ei mică. Umbrele de pe pereți păreau să se dea la o parte, ca și cum ar fi vrut să vadă mai bine.
Când ajunse în fața ușii, Luminița își lipi „mâinile” de ceară de lemnul rece. Din interior, scârțâi ceva, încet, ca o respirație.
„Poți să rămâi închisă pentru totdeauna”, îi șopti frica din adâncul ei.
„Nu”, își răspunse singură. „Vreau să știu.”
Apucă clanța, care era mai rece decât noaptea de afară, și apăsă. Ușa începu să se deschidă, foarte încet, lăsând să iasă un sunet lung:
„Scccârț… scccârț…”
Zgomotul îi trecu prin ceară până în vârful fitilului. Îi venea să fugă. Dar rămase pe loc și împinse mai tare, până când deschise ușa de tot.
Dincolo, nu era întuneric. Era o lumină palidă, ca laptele amestecat cu cerneală. Aerul mirosea a vechi și a dulce, a praf și a fructe uitate. Și undeva, departe, se auzea un rânjet abia ținut în frâu.
„Intră…” șopti un glas, sau poate fusese doar curentul.
Luminița făcu un pas înăuntru.
Ușa se închise în urma ei cu același scârțâit, dar acum părea aproape un suspin.
Capitolul 2 – Coridorul de catifea întunecată
Coridorul era acoperit cu o catifea vișinie, atât pe pereți, cât și pe podea. Luminița simți cum tălpile ei de ceară se afundă puțin la fiecare pas.
Pe pereți atârnau oglinzi înguste, în rame aurii, dar ciudat era că în ele nu se vedea nimic. Doar un fel de ceață mov, care se mișca lent, ca și cum ar fi respirat.
„Nu-mi place locul ăsta”, murmură Luminița.
„Nici noi”, răspunse ceva din oglinzi, în același timp, cu voci stinse ca un ecou ostenit.
Flacăra inimii ei ardea slab, dar nu se stingea. La capătul coridorului se vedea o altă ușă, mult mai mare, din lemn albicios, cu mânere lungi, ca niște mâini întinse.
Pe tavan atârnau candelabre de sticlă înnegrită. Deși erau pline de praf, picături mici de lumină alunecau prin ele, ca niște insecte străvezii.
„Cine e acolo?” întrebă Luminița, când auzi dintr-un candelabru un chicotit subțire.
Dintr-o stalactită de sticlă se desprinse o scânteie și căzu chiar în fața ei, transformându-se într-o mică flacără cu aripi.
„Eu sunt Scânteioara”, spuse ea, tremurând. „Tu ești… una ca mine. Dar încă adormi.”
„Adormită?” se miră Luminița. „Nu ard deloc.”
„Arzi, doar că înăuntru”, zise Scânteioara și se apropie, privind-o în ochi. „Ce te-a adus aici?”
Luminița își strânse ceara de pe umeri, ca un copil care-și strânge haina. „Ușa care scârțâie. Mi-a fost frică de ea mult timp. Am vrut să știu ce ascunde.”
Scânteioara se învârti de câteva ori în jurul ei, lăsând în urmă un cerc subțire de lumină.
„Aici locuiesc șoaptele și umbrele care s-au pierdut. Și mai locuiește cineva… ceva care se hrănește cu frici neînțelese.”
„Se hrănește?” înghiți Luminița în sec, deși nu avea gât.
„Da. Dar nu cu orice frică. Numai cu fricile pe care le lași să crească în întuneric, fără să le privești. De aceea coridorul e așa lung… ca să ai timp să te întorci.”
Luminița privea ușa mare de la capătul coridorului. Din spatele ei, se auzea acum un foșnet, ca un morman de frunze uscate care se ridică încet în picioare.
„Dacă mă întorc… frica rămâne în spatele ușii, nu?” întrebă ea.
„Da”, spuse Scânteioara, „dar devine mai mare, iar coridorul se tot lungește. Și într-o noapte… vine ea la tine, nu tu la ea.”
Se făcu o liniște ciudată. Oglinzile se aburiră, ca și cum coridorul ar fi oftat.
„Atunci nu mă întorc”, hotărî Luminița. „Dacă se hrănește cu frici, poate că dacă nu mă mai ascund… nu va avea ce mânca.”
Scânteioara o privi lung, apoi zâmbi.
„Atunci hai. Eu zbor în față.”
Și, asemenea unei stele mici, o conduse spre ușa cea mare.
Capitolul 3 – Sala umbrelor care șoptesc
Ușa albicioasă se deschise singură, fără să fie atinsă. Aerul care ieși dinăuntru era rece, dar parfumat cu ceva dulce-amar, ca ciocolata neagră.
Luminița păși înăuntru, iar Scânteioara se așeză pe umărul ei de ceară.
Sala era imensă. Tavanul dispărea undeva sus, în întuneric. De jur împrejur, pe podea, erau aruncate jucării vechi, cărți prăfuite, perne rupte, pantofi prea mici, șaluri de dantelă. Toate erau scăldate într-o lumină gri-albăstruie, moale, dar neliniștitoare.
Pe pereți nu erau ferestre, ci doar perdele negre, care foșneau ca niște valuri tăcute. În mijlocul sălii se ridica un scaun foarte înalt, din lemn întunecat, cu spătar ascuțit.
Pe scaun nu stătea nimeni.
„Unde e… ce trăiește aici?” întrebă Luminița în șoaptă.
Atunci, din toate colțurile sălii, umbrele se desprinseseră de pe podea și de pe jucării. Se ridicară încet, ca niște fumuri groase, și se adunară în jurul scaunului. Unele aveau forme de animale, altele de oameni, altele nu aveau nicio formă clară. Doar se zvârcoleau.
„Ne-ai adus lumină”, șuieră o umbră subțire, ca o pisică.
„Nu sunt aprinsă”, se scuză Luminița.
„Dar poți fi”, râse o altă umbră, groasă. „Și el simte asta.”
În clipa aceea, de pe spătarul scaunului se desprinse ceva. O formă mai întunecată decât toate celelalte. Avea multe colțuri și colțișori, dar nu se vedea clar ce era. Doar două ochiuri roșii se aprinseră, ca două găuri de jar.
„Miroase a teamă nouă”, mormăi ființa. Glasul ei era ca ușa care scârțâie și ca vântul care șuieră pe sub prag.
Luminița simți cum ceara i se înmoaie la mijloc.
„Nu…” încercă să spună, dar glasul ei era prea mic.
„Te temi de întuneric, de șoapte, de uși care scârțâie, de lucruri pe care nu le poți vedea”, continuă creatura, apropiindu-se. „Simt totul. E gustos.”
Se înclină asupra ei, iar umbrele se strânseră și mai mult, ca o mare de cerneală.
„Nu ești binevenită aici, mică flacără adormită. O să te sting… înainte să arzi.”
Scânteioara de pe umărul ei se făcu și mai mică.
„Nu-i da frica ta”, îi șopti. „Dacă o faci, o să devină mai mare.”
Luminița inspiră adânc, deși nu avea plămâni. Apoi, pentru prima dată, spuse cu voce clară:
„Da, mi-e frică.”
Umbrele se opriră. Ochii roșii se clipiră surprinși.
„Mi-e frică de tine”, continuă ea, „și de sala asta, și de coridorul ăla lung. Mi-e frică de ușa care scârțâie și mi-e frică de felul în care mă simt singură când toți dorm. Dar frica asta e a mea. Nu ți-o dau.”
Dintr-odată, în vârful fitilului ei se aprinse o flăcăruie mică, albastru-deschis. Scânteioara se aprinse și ea, de parcă ar fi primit curaj.
Sala se umplu de o lumină moale, dar hotărâtă. Umbrele făcură un pas înapoi.
„Lumina doare!”, țipă creatura de pe scaun.
„Nu e menită să doară”, spuse Luminița, „e menită să mă ajute să văd. Să văd ce sunt, nu doar ce par.”
Se apropie cu pași mici spre scaunul înalt. Lumina ei se făcea din ce în ce mai puternică. Scânteioara zbura acum în cercuri mari, lăsând urme ca niște stele.
Pe măsură ce se apropiau, umbrele își pierdeau forma. Se topeau în aer, devenind doar pete cenușii, apoi nimic. Ochii roșii începeau să pâlpâie.
„Nu poți să-mi faci asta”, horcăi creatura. „Eu sunt tot ce ai tu mai ascuns!”
„Nu”, spuse Luminița, tremurând, dar mergând înainte. „Tu ești ce devine frica mea când o las singură, în întuneric. Dar acum te văd. Și când te văd… ești doar… mică.”
Când flacăra ei atinse marginea scaunului, întreaga sală se umplu de o lumină clară, ca dimineața după o furtună. Creatura țipă, apoi se strânse din ce în ce mai mult, până deveni doar un nod negru, cât un bob de mazăre, pe spătarul scaunului.
Luminița îl privi.
„Nu cred că pot să te fac să dispari de tot”, spuse ea încet. „Dar poți fi mic. Destul de mic cât să nu mai mănânci din mine.”
Și îndepărtă flacăra. Nodul rămase acolo, mic și tăcut.
Umbrele dispăruseră. Sala era acum simplă, plină de praf, cu jucării vechi care nu mai făceau frică, doar tristețe.
Scânteioara se așeză în fața feței ei.
„Ai reușit”, zise ea. „Te-ai privit pe tine, nu doar pe el.”
Capitolul 4 – Întoarcerea și lueurile fidele
Drumul înapoi prin coridor părea mai scurt. Catifeaua de pe pereți nu mai era atât de închisă la culoare; acum părea mai degrabă vișinie deschisă, ca o seară de toamnă. Oglinzile nu mai erau pline de ceață mov. În fiecare se vedea un punct albastru-deschis, ca o stea.
„Ce sunt punctele astea?” întrebă Luminița.
„Sunt momentele în care ai ales curajul”, răspunse Scânteioara. „Nu dispar niciodată. Doar că uneori uiți să te uiți la ele.”
În față apăru ușa îngustă, cea prin care intrase. Părea mai mică acum, ca o ușiță de dulap.
Luminița o atinse. Lemnul nu mai era atât de rece. Când o deschise, scârțâitul fu scurt și blând, ca un mieunat somnoros.
„Nu mai pari atât de înfricoșătoare”, îi șopti ea ușii.
Din balama veni un sunet mic, ca un chicotit rușinat.
Când păși înapoi în cameră, totul era la fel și totuși puțin altfel. Pereții aveau aceeași culoare, mobila era la locul ei, perdeaua foșnea în același fel. Dar umbrele de pe pereți nu mai erau grele. Se mișcau lent, ca niște dansatori obosiți, prietenoși.
Scânteioara se opri în dreptul ferestrei.
„Eu rămân pe aici, prin candelabre și prin colțuri”, spuse ea. „Dacă ți se face frică iar… aprinde-mă. Sau aprinde-te pe tine. E cam același lucru.”
„Și el?” întrebă Luminița, gândindu-se la nodul negru de pe spătarul scaunului.
„Va mai șopti uneori, dinăuntru. Dar nu mai poate crește cât timp te uiți la el și spui pe nume ce simți. Lumina nu-l lasă.”
Luminița se cățără înapoi pe masă. Știa că în curând o mână de om o va aprinde poate pentru o seară liniștită. Dar acum nu se mai temea de flacără.
„Scânteioară”, o strigă ea, când micuța lumină începea deja să se piardă printre umbre. „De ce ai venit cu mine?”
Scânteioara se întoarse încă o dată, plutind în aer ca o licurici albastru.
„Pentru că, de fiecare dată când cineva alege să-și privească frica, se naște o lumină nouă. Eu doar am venit să te văd cum crești.”
Apoi dispăru în candelabru, lăsând în urmă o dâră subțire de strălucire.
Dimineața, oamenii găsiră Luminița la locul ei. Unul dintre ei o atinse ușor.
„Parcă are o altă culoare”, murmură. „Mai… caldă.”
Când o aprinseră, flacăra ei nu mai era galbenă obișnuită. Avea la margini o nuanță albastră, fidelă și calmă, ca un prieten care nu pleacă niciodată. Lumina se așeză pe pereți și alungă umbrele, dar nu le izgoni de tot; le lăsă doar să danseze mai blând.
Iar ușa care cândva scârțâia amenințător acum, de câte ori era mișcată de curent, scotea același sunet, dar într-un fel nou. În scârțâitul ei se auzea o poveste: povestea unei mici lumânări care își privise frica în ochii roșii și alesese să ardă.
În fiecare noapte, înainte să adoarmă în lumina ei, casa părea să respire mai ușor. Iar în adâncul coridorului de dincolo de ușă, pe spătarul înaltului scaun, nodul negru rămânea mic, strâns, ținut la locul lui de o lueură fidelă, care nu obosea niciodată să vegheze.
