Capitolul 1: Povestea ce pornește din fulgii de nea
A fost odată, în inima unei ierni tăcute, un mic clopoțel auriu, cu obrazul strălucitor ca soarele ce se ascunde după norii de zăpadă. Clopoțelul, pe nume Lumi, trăia agățat de ramura cea mai joasă a unui brad bătrân din curtea unei bunicuțe. De Crăciun, bradul era împodobit cu beteală, globuri și coronițe, dar clopoțelul era cel mai mic dintre toate podoabele – de multe ori uitat sau ascuns după acele groase.
Lui Lumi îi plăcea să viseze cu ochii strălucitori la magia serii de Ajun. În fiecare noapte, când vântul aducea clinchetul altor clopoței, Lumi își spunea: „Poate, într-o zi, voi avea și eu un rol important de Crăciun, iar cineva va asculta glasul meu cristalin!”
Afară, ninsoarea cădea încet, ca și cum fiecare fulg ar fi o mică promisiune de speranță. „Ninge, ninge, sclipesc fulgii și luminile dansând”, șoptea bradul, legănându-și ușor ramurile.
Capitolul 2: O dorință ascunsă printre beteală
În seara de Ajun, când toată casa mirosea a cozonac și scorțișoară, bunicuța a intrat în odaie cu un pachet micuț, învelit în hârtie roșie strălucitoare. L-a așezat chiar sub brad, lângă rădăcina acoperită cu pânză albă ca o pătură de nea.
„Ce să fie în pachetul acela, oare?” șuieră vântul printre crengile bradului, iar clopoțelul se făcu mic de curiozitate. „Dacă aș putea deschide pachetul... dar n-am mâini și n-am degete, am doar glas și sclipire.”
În acea noapte, în liniștea presărată de clinchet de clopoței, Lumi s-a rugat: „Colinde, fulgi și stele, aduceți-mi prieteni să desfacem misterul împreună!” Și, ca prin farmec, bătrâna lumânare de pe masă a licărit voioasă.
„Te pot ajuta cu lumina mea!”, zise lumânarea cu glas cald. „Eu pot lumina drumul și poate, dacă ni se alătură și moștenitorii din cutia cu ornamente, vom reuși să descifrăm taina pachetului.”
Zeci de globuri se treziră la viață, zâmbind strălucitor. „Noi vom face lanț, ne vom ține strâns, iar împreună suntem puternici!”
Capitolul 3: Deschideți, deschideți, flacăra speranței!
Cu ajutorul tuturor, globuri, beteală și lumânare, clopoțelul plănuia să coboare de pe ramură. În timp ce lumânarea scotea o lumină caldă pe podea, globurile făceau tunel de oglinzi, reflectând fiecare rază de speranță. Era ca și cum stelele coborâseră să se joace în casă.
„Un pic mai la stânga! Țineți-vă bine!” strigă clopoțelul, vibrând de emoție.
Se legăna și se legăna, iar la fiecare legănat, clinchetul său răsuna vesel: „Ting-tang, ting-tang, Crăciunul e aproape!”
În cele din urmă, cu ajutorul prietenilor, clopoțelul atinse cutia. Era înfășurată cu fundă roșie ca obrajii unui copil fericit.
„E timpul să descoperim taina!” zise lumânarea cu blândețe, în timp ce flacăra sa dansa ca un spiriduș.
Capitolul 4: Surpriza din pachetul magic
Cu respirația ținută în aerul dulce de scorțișoară, clopoțelul gândi: „Dacă nu pot deschide pachetul, măcar pot fi aproape.”
Atunci, ușa camerei se deschise încet, iar în prag apăru bunicuța, care zâmbi când vazu că bradul părea mai strălucitor ca niciodată, cu toți prietenii adunați lângă pachet.
Bunicuța întinse mâna și desfăcu cu grijă fundița. Înăuntru, într-o cutiuță de catifea verde, stătea o lumânare mică, nouă, cu miros de vanilie și o cutiuță de chibrituri. Lângă, un bilet: „Pentru ca lumina să nu se stingă niciodată, să o dăm mai departe, de la inimă la inimă.”
Clopoțelul vibra de bucurie. „Iată, acesta e semnul: speranța e o flacără ce merită păstrată și împărțită!”
Toți prietenii, chiar și bradul, șopteau: „Dă mai departe lumina, dă mai departe speranța!”
Capitolul 5: O lumânare ce nu se stinge niciodată
Bunicuța aprinse cu grijă noua lumânare. Flacăra ei palidă răspândea o căldură plăpândă, luminând chipurile jucăriilor și a clopoțelului. În tăcerea aceea plină de lumină, timpul părea să se oprească pentru o clipă, ca și cum lumea întreagă ar fi ascultat povestea unei bucurii simple.
Clopoțelul gândi: „Nu e nevoie să fii mai mare sau mai puternic ca să aduci bucurie, trebuie doar să aduni prietenii și să crezi în minuni.”
Toți cântau șoptit: „Ninge, ninge, albul presară speranță pe ramuri, clinchete de clopoței și lumini de sărbători. Să păstrăm flacăra speranței și să nu lăsăm vântul să o stingă niciodată.”
Luminile din odaie, bradul și toate globurile vegheau asupra lumânării aprinse, ca niște îngeri de sticlă. Clopoțelul adormi, simțindu-se în sfârșit parte din magia Crăciunului.
Așa, cu lumina ocrotită ca pe o nestemată rară, și cu inimile pline de cântec, s-a lăsat liniștea: o liniște ca o pătură de omăt, caldă și blândă, care șoptea mereu, mereu: „Dă mai departe lumina, dă mai departe speranța.”
