Capitolul 1: Amintirea care plutea pe apă
În zorii unei zile liniștite, când norii păreau să doarmă peste pădure, un vânt subțire șoptea printre ramuri. În mijlocul acestei liniști, pe malul unui lac atât de neted încât părea o oglindă, stătea un bătrân vrăjitor pe nume Mironică. Avea barba albă, ochii limpezi ca cerul după ploaie și o pălărie care, deși veche, păstra încă o pată de stea prinsă într-un colț.
Mironică privea lacul tăcut, cu inima plină de dor. În acea dimineață, apăru la suprafață o amintire veche, ca o bulă de săpun colorată. Era imaginea unei fetițe care-i dăruise, demult, o frunză aurie. „Nu uita niciodată să asculți ce-ți spune magia”, îi spusese ea atunci.
— Ce lucru ciudat! rosti Mironică, zâmbind. Amintirile astea știu să aleagă momentul potrivit să revină...
Deodată, pe aleea pietruită care ducea spre sanctuar, apăru prietenul său cel mai bun, Astrian, cercetătorul de astre. Purta o mantie albastră, presărată cu stele brodate, și avea mereu un telescop la purtător.
— Te-am găsit! strigă Astrian, cu un zâmbet larg. De ce te uiți atât de serios la apă? Îți ghicești barba în luciul ei?
Mironică râse scurt.
— Nu, nu-mi ghicesc barba, ci ascult ce-mi spune magia. Azi, lacul pare că șoptește povești.
— Și ce-ți zice? întrebă Astrian, lăsându-se pe iarbă, lângă el.
— Mi-a readus o amintire. Că trebuie să fim atenți la ce ne șoptește lumea din jur. Poate că azi e ziua să ascultăm mai cu luare-aminte.
Astrian privi spre lac, apoi spre sanctuarul ce se ridica dincolo de mal, cu turlele lui rotunde și ferestrele ce sclipeau în soare.
— Să mergem înăuntru? Poate acolo găsim răspunsul la ce-ți șoptește magia.
— Să mergem, prietene, răspunse Mironică. Azi simt că ne așteaptă ceva deosebit.
Și astfel, cu pași ușori, porniră spre sanctuar, acolo unde misterele lumii și cele ale inimii se întâlneau.
Capitolul 2: Ușa care se deschide doar când râzi
Sanctuarul era o clădire veche, ridicată pe niște stânci netede, chiar la marginea lacului. Pereții erau acoperiți de mușchi verde și flori sălbatice, iar deasupra ușii se afla un clopoțel de argint.
Mironică împinse ușa, dar aceasta nici măcar nu se clinti.
— Poate trebuie să spunem o formulă, sugeră Astrian, și începu să rostească: „Abracadabra, deschide-te ușă!”
Nimic. Ușa rămase liniștită, ca și cum dormea.
— Poate trebuie să bați, spuse Mironică, și bătu de trei ori. Tot nimic.
Dintr-o dată, clopoțelul vibra ușor, ca și cum ar fi râs. Astrian se aplecă spre el și spuse:
— Dacă vrei să intrăm, trebuie să ne zici parola!
Clopoțelul sclipi și, spre surpriza lor, ușa șopti cu voce subțire:
— Intrarea e permisă doar celor care spun un banc bun!
Mironică și Astrian se uitară unul la altul și izbucniră în râs.
— Bine, bine, încerc eu unul! spuse Astrian. De ce nu joacă stelele fotbal?
— De ce? întrebă ușa, curioasă.
— Pentru că le e frică de găurile negre!
Un hohot de râs umplu aerul. Ușa se clătină ușor și se deschise larg, poftindu-i înăuntru. În sanctuar era răcoare și lumină difuză, iar pe podea, într-un cerc, erau așezate pietre colorate.
— Uite, magia e și glumeață! zise Mironică, pășind în sanctuar.
— Așa să fie toate necazurile, să treacă râzând! adăugă Astrian.
Cei doi pășiră înainte, simțind cum magia locului îi cuprinde și le gâdilă inimile cu bucurie și mister.
Capitolul 3: Suspinul pietrelor vorbitoare
În mijlocul sanctuarului, pietrele colorate păreau să pulseze ușor, ca niște inimi mici. Mironică se apropie și, cu un gest blând, atinse o piatră albastră. Brusc, se auzi un suspin ușor, ca o adiere.
— Ai auzit? șopti Mironică.
— Da, piatra a oftat! răspunse Astrian, uimit.
O altă piatră, de data aceasta verde, murmură:
— Ne e dor de poveștile magiei. Nimeni nu ne-a mai ascultat de mult...
Mironică se așeză în cerc, iar Astrian se alătură. Împreună, aplecară capetele și ascultară cu atenție.
— Vă ascultăm, pietre minunate! spuse Mironică. Povestiți-ne!
Dintr-o dată, fiecare piatră începu să spună câte o poveste scurtă, despre păsări care zboară fără aripi, despre ploaia care aducea curcubeie doar pentru cei generoși, despre copaci care râdeau în somn.
Astrian îi făcu cu ochiul lui Mironică:
— Nu crezi că pietrele vor să le dăruim și noi o poveste? Poate una a noastră?
— Asta e o idee minunată! răspunse vrăjitorul. Să le spunem cum am găsit o stea căzută și am pus-o la loc pe cer? Sau cum am ajutat un peștișor să-și recapete culoarea?
Pietrele pufăiră încântate.
— Povestea cu peștișorul! strigară ele în cor.
Mironică începu să povestească, iar Astrian completa cu glume și detalii amuzante, spre deliciul tuturor pietrelor. Cu fiecare cuvânt, sanctuarul se umplea de lumină și căldură.
La final, o pietricică roz spuse, timidă:
— Mulțumim că ne-ați ascultat și ne-ați dăruit o poveste. Acum, magia a prins glas din nou!
Capitolul 4: Lacul care șoptește daruri
După ce pietrele își luară rămas bun, Mironică și Astrian ieșiră din sanctuar. Soarele se reflecta pe luciul lacului, iar briza aducea cu ea un miros proaspăt de mentă și liliac.
— Cred că magia vrea să ne spună ceva, zise Mironică, privind la apă.
În acea clipă, din mijlocul lacului, apăru o barcă mică de lemn, fără vâsle, dar care plutea lin spre malul lor. În barcă, strălucea o cutie mică, legată cu o panglică albastră.
Astrian ridică din sprâncene.
— Crezi că e pentru noi?
— Numai dacă suntem generoși și dăruim mai departe ce primim, răspunse Mironică, cu un zâmbet misterios.
Se apropiară de barcă și deschiseră cutia. Înăuntru era o piatră strălucitoare, ca o lacrimă de stea, și un bilețel pe care scria: „Dăruiește mai departe magia pe care ai primit-o”.
Mironică zâmbi larg.
— Exact așa cum ne-a învățat amintirea de azi dimineață! Magia nu e doar să primești, ci să dăruiești.
— Să găsim pe cineva care are nevoie de un strop de magie, spuse Astrian, și să-i oferim această piatră.
— Și să nu uităm să ascultăm mereu ce ne șoptește lumea din jur. Magia e pretutindeni, dacă ai urechi bune și inimă deschisă.
Lacul fremăta ușor, ca și cum ar fi aplaudat. Soarele cobora încet, iar umbrele dansau pe apă, povestind lumii întregi că magia trăiește în gesturile mici și în inimile generoase.
Capitolul 5: Legături invizibile și râsete care nu se termină
Spre seară, Mironică și Astrian au pornit pe aleea care șerpuia prin pădure, înapoi spre sat. Pe drum, au întâlnit un băiețel care părea trist, stând pe o buturugă.
— Bună, micuțule, de ce ești supărat? întrebă Astrian, apropiindu-se cu blândețe.
— Mi-am pierdut piatra norocoasă și nu mai cred că pot să visez frumos, spuse băiatul cu voce stinsă.
Mironică se uită la Astrian, apoi scoase piatra primită din lac.
— Știi, magia adevărată e atunci când primești ceva și dăruiești mai departe, explică el cu blândețe. Ia această piatră, e plină de povești și magie.
Băiatul ridică piatra, iar ochii îi sclipeau de uimire.
— Mulțumesc! Acum simt că pot visa din nou!
— Nu uita, magia e în tine și în tot ce faci cu bunătate, îi zise Astrian, zâmbind larg.
Cei trei au râs împreună, iar râsul lor a plutit peste pădure, ca o vrajă bună. Mironică și Astrian au pornit mai departe, cu inimile ușoare și cu gândul că ziua a fost un dar nu doar pentru ei, ci și pentru oricine au întâlnit.
Din acea zi, niciunul nu a mai uitat să asculte ce șoptește magia. Când vântul adia printre frunze sau când stelele licăreau pe cer, știau că legăturile invizibile dintre oameni, magie și natură sunt cele mai puternice. Iar dacă vreodată ușa sanctuarului nu voia să se deschidă, nu era nevoie decât de un banc bun și de o inimă generoasă.
Așa s-a întâmplat ca într-o zi obișnuită să se nască o poveste, iar magia să continue să șoptească, veselă, dincolo de lacul cel liniștit.
