Capitolul 1 — Alarma care cântă dimineața
Era o dimineață blândă în oraș. Soarele abia se ridica și păsările cântau ca niște mici tobe. Mara, o tânără pompieră cu părul prins într-o coadă lejeră, își urca hainele de serviciu. Uniforma ei era roșie și lucioasă, cu dungi galbene care străluceau la soare. Zâmbetul ei era cald ca o cană cu ciocolată.
— Bună dimineața, Bubu! — spuse Mara, mângâind cățelul mic de la garaj, care purta o eșarfă roșie. — Azi vom avea grijă de oameni.
Sirena mică de la stație a început să sune: bun-bun, bun-bun. Nu era un sunet înfricoșător. Sună ca o poveste ce anunță o aventură. Mara a alergat la camionul de pompieri. Camionul era mare, roșu și avea o scară lungă ca un gât de girafă. Pe margine, stăteau furtunuri rulate ca niște covoare colorate.
— E timpul să ne pregătim, echipa! — strigă Mara.
Colegul ei, Andrei, bătea din palme. Ana, cea care conducea camionul, apăsă butoanele și râse:
— Să verificăm totul, pas cu pas.
Mara a început lista în minte. Verifică casca — este fixă. Bocancii — sunt curați și ancorați pe noptieră. Mănușile — moi, dar tari. Radio-ul — are baterie. Apa din rezervor — plină. Fiecare lucru avea un loc precis. Ea știa că pregătirea este ca atunci când copilul își pune hainele pe rând ca să nu uite nimic.
Capitolul 2 — Pregătirea camionului
Mara deschise ușa camionului. Acolo erau unelte care semănau cu jucării curajoase: topoare cu mâner galben, furtunuri cu dungi, un cârlig mare și un ventilator mic pentru fumul greu. Fiecare unealtă era lustruită.
— Hai să verificăm furtunurile! — spuse Mara. — Trebuie să fie rulate corect și fără noduri.
Ea întinse un furtun gros. Îl legă cu grijă la cuplajul metalic. Andrei între timp verifică pompa de apă.
— Apa curge bine? — întrebă Mara.
— Da! Pompa e gata. Presiunea e bună, — răspunse el. — Așa putem uda focul ca pe un balon care scapă aerul.
Mara zâmbi. Îi plăcea comparația lui Andrei. Apoi ea verifică scara. O tragă încet, oprindu-se la fereastra plină de flori.
— Scara se ridică ușor, ca o pasăre care se întinde, — spuse Mara. — Trebuie să fie stabilă.
Ana bătută din palme și pornit sirena de test. Sunetul era vesel. Locuitorii orașului se uitară pe ferestre, zâmbind. Copiii făcură valuri cu mâinile. Mara simți inimă mare de bucurie.
— Gata! — spuse ea. — Camionul e pregătit. Ne-am asigurat că totul funcționează.
Dar chiar atunci, radio-ul pocni. O voce mică și serioasă spunea:
— Alarmă! O casă din cartierul Liniștei a raportat fumul în bucătărie. Nu este nimeni rănit, dar proprietarii nu pot merge la fereastră.
Inima Marăi bătu mai repede, dar nu de frică. Era un ritm bun, ca o toacă care spune: acționăm. Echipa se urcă în camion. Ușa se închise ușor. Sirena cântă iar, dar acum erau foarte atenți la drum.
— Vom ajunge repede, dar cu grijă, — spuse Mara. — Trebuie să protejăm oamenii și casa.
Pe drum, Mara îi explică lui Bubu:
— Când pompierii merg la un incendiu, ei gândesc clar. Verifică scara, furtunul, casca. Și vorbesc cu ceilalți prin radio.
Andrei ascultă. Ana conduce cu atenție. Camionul trecu pe lângă parc, unde doi copii construiau un turn de cuburi.
— Uitați! — strigă un băiețel. — Pompierii!
Copiii îi făcură cu mâna. Mara le zâmbi și le trimise un salut. Ea știa cât de important e să arăți că ești prietenos și calm.
Capitolul 3 — Fumul și curajul
Când ajunseră, fum alb se ridica dintr-o fereastră. Nu era un fum mare, doar niște nori supărați ieșiți din tigăi. O doamnă stătea pe treaptă, tremurând puțin, dar fără răni.
— Mulțumim că ați venit! — spuse ea cu voce tremurată. — Am pus ulei în tigaie și s-a aprins ușor.
Mara coborî repede. Ea își puse casca și mănușile. Vorbea cu glas cald:
— Ne bucurăm că sunteți bine. Vă vom ajuta să stingem fumul și să aerisiți casa.
Andrei și Ana desenară o misiune scurtă. Ana deschisă sticla de la pompa mare. Andrei desfăcu furtunul. Mara ținu furtunul cu ambele mâini. Apa curgea ca o ploaie mică, care nu era rece, dar nici foarte caldă. Ea îndreptă jetul spre tigaie.
În interior, doamna luă o pătură și aerisi casa. Vecinii vin cu prosoape umede ca să ajute. Copilul din casă, o fetiță cu păr portocaliu, ieșise pe brațele vecinei. Fetița se uită la Mara cu ochi mari.
— Ai fost curajoasă, Mara, — spuse doamna, râzând ușor. — Ai salvat prăjitura!
Mara râse. Îi plăcea să spună lucruri vesele. Apoi explică:
— E bine să nu lași tigăile nesupravegheate când gătești. Dacă simți miros de fum, deschide geamul și sună pe cineva. Pompierii sunt aici ca să ajute.
Fetița îmbrățișă pe Mara. Era timidă, dar recunoscătoare.
— Mulțumesc că ai venit, — șopti fetița.
Mara se aplecă și răspunse:
— Mulțumim că ai fost cuminte și că ai urcat la copilul tău în siguranță. Curajul e în multe feluri.
Vecinii aduseră prăjituri și ceai. Toți râseră. Unchiul fetiței îi spuse:
— Mulțumim pentru tot ce ați făcut. Sunteți eroi.
Mara oftă ușor și zâmbi. Ea simți un val de căldură. Acel sentiment se numea pentru ajutor primit."> recunoștință. Ea îi mulțumi la rândul ei:
— Mulțumim că ați sunat la timp. Mulțumim că sunteți bine. Aceste mulțumiri ne fac cină mai dulce.
Capitolul 4 — Jocul frățiorilor și lecția pentru acasă
După ce totul fu curat și casa aerisită, echipa se pregăti să plece. Copiii din jur, fascinați, voiau să încerce pompii de jucărie. Mara le dădu o idee blândă:
— Ce-ar fi dacă vouă două frați ați inventa un joc de evacuare? Așa învățați să fiți în siguranță.
Frații, Luca și Mara (da, un nume comun!), se uitară unul la altul. Ochii lor străluceau. Ei începură să gândească.
— Vom face un claxon mic cu o cană! — spuse Luca.
— Și vom pune pe ușă o foaie galbenă care spune “Ieșiți!” — adăugă sora lui.
Mara, pompiera, le arătă pașii pe rând:
— Pasul 1: Dacă vezi fum sau auzi un sunet ciudat, mergi la ușa camerei și o deschizi puțin. Simți aerul? Dacă e mult fum, închide ușa și caută o fereastră sau mergi la locul de adunare. Pasul 2: Nu te întoarce să iei jucării. Pasul 3: Sună la numărul de urgență și spune cine ești și unde ești. Pasul 4: Așteaptă lângă locul de adunare până vin adulții.
Frații repetară cu glasuri mici și vesele. Jocul începu. Ei alergară prin curte, imitând sirene cu gura. Mătușa lor stătea cu un ceas și cronometră, dar râdea. Toți învăță că siguranța poate fi un joc serios dar amuzant.
Mara privi scena și simți un fior bun. Îi era dor să împărtășească tot ce știa. Le spuse fraților:
— Când vă jucați, nu uitați să mulțumiți după ce totul e bine. Mulțumirea aduce liniște.
Copiii alergară spre ea și îi mulțumiră. Ei oferiră chiar o prăjitură mică. Mara acceptă cu veselie.
— Mulțumesc! — zise ea, gustând o firimitură. — Mă simt norocoasă că am prieteni ca voi.
La plecare, vecinii aplaudară. Doamna de la casă ținea fetița de mână și îi zâmbi Mării.
— Sunteți o femeie curajoasă, blândă și foarte simpatică, — spuse ea. — Vom pregăti și noi jocul acasă.
Camionul plecă încet, iar soarele începu să coboare puțin, făcând umbre lungi ca niște pălării. Mara se uită pe oglinză la echipă. Bubu, cățelul, stătea cu capul pe coapsa ei, adormit. Era obosit, dar fericit.
— Azi am învățat multe, — murmură Mara. — Că pregătirea ne protejează. Că bunătatea ajută. Și că mulțumirea ne face inimile mai calde.
În drum spre stație, Ana opri camionul la semafor. Un copil din mașina de lângă ei flutură o hârtie. Era o foaie cu desene: un camion roșu, o scară și doi copilași jucându-se. Pe margine scria cu litere mari: MULȚUMIM!
Mara și echipa zâmbiră și îi făcură cu mâna. Inima Marăi era plină de lumină. Se gândi la felul în care oamenii spun mulțumesc — cu vorbe, cu îmbrățișări, cu prăjituri sau cu desene. Toate sunt lucruri mici care fac lumea mai prietenoasă.
Seara, când luna se urcă și stelele scânteie ca niște pietricele argintii, Mara pregăti lista de noapte. Verifică din nou casca, furtunurile și radio-ul. Totul era ordine. Ea se întinse pe un scaun moale și își aminti de zâmbetele copiilor.
Înainte de a închide ochii, spuse încet:
— Mulțumesc pentru o zi bună. Mulțumesc echipei mele. Mulțumesc că am putut ajuta.
Și astfel, cu inima caldă și liniștea în suflet, Mara, tânăra pompieră creativă, adormi știind că mâine va fi iarăși o zi pentru pregătire, curaj și recunoștință. Copiii, frații, continuau să-și joace jocul acasă, repetând pașii și spunându-și “mulțumesc” unul altuia. Și orașul adormi împreună cu ei, mai sigur și mai fericit.
