Capitolul 1
Mara, o vulpiță cu blana arămie și ochi curioși, își legăna rucsacul pe umăr în drum spre sala de sport a școlii din Poiana Mare. Înăuntru mirosea a lemn lustruit și a ceai de mentă, iar pe ușă era lipit un afiș: „Antrenament de judo — învățăm cu respect”.
Mara nu era genul care să stea locului, dar nici nu-i plăcea să se împingă sau să se certe. Era atentă la detalii: își aranja șireturile, își verifica sticla cu apă, și se uita la ceilalți ca să vadă dacă au nevoie de ajutor.
— Ai emoții? a șoptit o veveriță, Doru, în timp ce își îndesa centura albă în pumn.
— Un pic, a recunoscut Mara. Mă tem să nu fac vreo greșeală.
Doru a râs scurt, prietenos.
— Greșelile sunt gratis la primul antrenament. Așa zice tata.
În mijlocul sălii stătea antrenorul, un bursuc bătrân cu glas calm, domnul Barbu. Pe jos erau saltele groase, verzi, ca niște frunze uriașe.
— Bun venit, a spus domnul Barbu. În judo, forța nu e totul. Ne bazăm pe tehnică, echilibru și, mai ales, pe respectul regulilor. Începem cu salutul.
Mara a inspirat adânc. „Pot să fac asta”, și-a zis, în timp ce se alinia cu ceilalți.
Capitolul 2
Când a venit momentul perechilor, domnul Barbu a privit grupul ca și cum ar fi aranjat piese de puzzle.
— Mara, faci echipă cu Radu, a anunțat el.
Radu era un pui de urs brun, puțin mai înalt decât Mara și cu labe mari, dar cu o privire blândă. Și-a frecat ceafa, stânjenit.
— Salut, a zis el. Eu… sunt cam nou.
— Și eu, a zâmbit Mara. Putem să fim „noi împreună”.
Au făcut salutul: o înclinare scurtă, serioasă. Mara a simțit că gestul acela mic o așază într-o stare de atenție, ca și cum ar fi aprins o lanternă în mintea ei.
— Prima regulă, a spus domnul Barbu, plimbându-se printre ei: fără grabă. În judo, viteza fără control e ca alergatul cu ochii închiși.
Au exersat mersul pe tatami: pași mici, genunchii ușor flexați, spatele drept. Mara își simțea tălpile lipite de saltea, ca și cum ar fi făcut parte din ea.
— Radu, nu te ridica pe vârfuri, i-a spus Mara încet. Uite, așa… rămâi „greu” pe sol.
Radu a încercat din nou și a izbucnit într-un chicotit:
— Parcă sunt un sac de cartofi!
— Un sac de cartofi foarte politicos, a râs Mara. Saluți înainte să te rostogolești.
Domnul Barbu a ridicat o sprânceană amuzată.
— Exact. Umorul e bun, dar siguranța e și mai bună. Astăzi învățăm o cădere simplă. Cine știe să cadă, știe să se protejeze.
Capitolul 3
Au trecut la ukemi, căderea pe spate. Domnul Barbu a demonstrat: s-a așezat, a rulat ușor și a lovit salteaua cu palmele, ca un aplauz scurt, ca să împrăștie impactul.
Mara a înghițit în sec. Nu îi plăceau surprizele, iar căderea părea… o surpriză mare.
— Începem încet, a spus antrenorul. Stați jos. Spatele rotunjit. Bărbia spre piept. Palmele bat tatami-ul. Nu ne lovim capul, nu ne grăbim.
Radu a șoptit:
— Dacă mă rostogolesc ca un butoi?
— Atunci mă asigur că butoiul nu se sparge, i-a răspuns Mara, serioasă. Promit.
Au încercat. Prima dată, Mara a uitat să-și apropie bărbia și a simțit o mică zguduitură.
— Oprește, a intervenit domnul Barbu imediat, cu un ton ferm, dar cald. Mara, te rog: bărbia la piept. Regula asta te protejează. În sport, regulile nu sunt ca să te încurce, ci ca să te țină întreg.
Mara a simțit cum obrajii i se încălzesc, dar nu de rușine, ci de înțelegere. A încercat din nou. De data asta, mișcarea a fost mai rotundă, iar palmele au bătut salteaua cu un „poc!” satisfăcător.
— Bravo, a zis Radu. A fost ca o clătită perfectă.
— Mulțumesc… cred, a râs Mara.
Apoi a venit rândul lui Radu. El a căzut prea tare, iar Mara a întins imediat o labă.
— Ești bine?
Radu a clipit.
— Da. Doar că mi-a tremurat stomacul, ca un borcan cu miere.
— Atunci încercăm mai încet, i-a spus Mara. Regula cu palmele te ajută. Și… respiră.
Radu a ascultat. A doua oară a fost mai bine. A treia oară, chiar a zâmbit.
— Uite, nu mai sunt butoi, sunt… un butoi mai elegant!
Capitolul 4
În a doua parte a antrenamentului, au învățat un exercițiu în binôme: prinderea de mânecă și de rever, apoi un pas lateral pentru dezechilibrare. Domnul Barbu a repetat:
— Fără smucituri. Fără încăpățânare. Dacă partenerul spune „stop”, te oprești. Asta e o regulă de respect.
Mara și Radu s-au așezat față în față. Salute. Apoi au prins kimono-ul: Mara cu degete rapide, Radu cu degete prudente, ca și cum ținea o floare.
— E prea tare? a întrebat Mara.
— Nu. Dar spune-mi dacă te strâng, a răspuns Radu.
Au făcut pasul lateral. Mara a simțit cum echilibrul lui Radu se mută, ca o umbră. Nu era vorba de a-l doborî cu forța, ci de a-l convinge să-și piardă punctul de sprijin, pentru o clipă.
— Acum, te oprești înainte de proiectare, a spus domnul Barbu. Azi doar înțelegem mișcarea. Controlul e mai important decât victoria.
Mara a repetat încet, cu atenție. Când Radu s-a clătinat, el a ridicat sprâncenele:
— Wow. N-ai împins deloc, dar tot am simțit că… plec.
— Am schimbat direcția, a explicat Mara. Ca atunci când îți fuge covorul puțin.
— Nu-mi mai fura covorul imaginar, a zis Radu, și amândoi au râs.
La un moment dat, Radu a încercat și el. A făcut pasul prea mare și aproape a călcat pe laba Marei.
— Stop! a spus Mara, rapid.
Radu s-a oprit instant, cu ochii mari.
— Scuze! Am uitat să-mi micșorez pasul.
— E ok, a zis Mara. Ai ascultat regula. Asta contează.
Domnul Barbu a dat din cap aprobator.
— Exact. Respectarea regulilor se vede în momentele mici: când te oprești la timp, când ceri voie, când ai grijă de partener.
Mara a simțit un fel de căldură în piept. Nu era doar despre sport. Era despre felul în care te porți cu ceilalți.
Capitolul 5
Spre final, au făcut un joc scurt: „oglinda”. Unul se mișca încet, celălalt copia, păstrând distanța și postura. Părea simplu, dar cerea concentrare.
Mara a fost prima „oglindă”. Radu s-a mișcat lent, cu pași mici, schimbând direcția. Mara l-a urmat. A simțit cum respirația lor se potrivește, ca două metronome care se acordă.
— E ciudat de plăcut, a șoptit Radu. Parcă suntem o echipă de… dansatori serioși.
— Dansatori care salută, l-a corectat Mara, cu un zâmbet.
Când rolurile s-au inversat, Mara s-a mișcat cu atenție, iar Radu a copiat-o, de data asta mult mai sigur. La sfârșit, au salutat iar. Gestul acela devenise o ancoră.
Domnul Barbu a strâns grupul.
— Ce luați cu voi de la antrenamentul de azi?
Doru, veverița, a ridicat mâna.
— Că a cădea nu e o tragedie, dacă știi cum.
Radu a spus, timid:
— Că pot să fiu atent, chiar dacă sunt mare.
Mara a inspirat și a vorbit clar:
— Că regulile nu sunt doar cuvinte. Sunt felul în care avem grijă unii de alții. Și că… mișcarea poate să te facă să te simți mai curajos.
Domnul Barbu a zâmbit.
— Perfect. Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să înveți, pas cu pas.
Capitolul 6
Seara, Mara a mers acasă pe poteca dintre brazi. Aerul era rece și curat, iar ea simțea în mușchi o oboseală bună, ca după o zi plină. În bucătărie, mama ei, o vulpe cu ochelari, amesteca o supă.
— Cum a fost? a întrebat mama.
Mara și-a lăsat rucsacul jos, cu grijă.
— M-am speriat când am căzut prima dată. Dar am învățat regula cu bărbia și palmele. Și am lucrat în pereche cu Radu. E drăguț. Un urs care se teme să nu te calce.
Mama a zâmbit.
— Asta înseamnă că e atent. Și tu?
Mara a ridicat umerii.
— Am fost atentă la el. Am spus „stop” când era nevoie. Și… mi-a plăcut. Nu credeam că o să-mi placă atât.
Înainte de culcare, Mara a primit un mesaj pe telefon de la prietenul ei, Tibi, un arici din clasa paralelă: „Ce faci la judo? E doar să te trântești?”
Mara a chicotit. A tastat repede, apoi s-a oprit. Știa că într-un mesaj scurt ar ieși o glumă și atât. Dar ea voia să explice pe bune, cu răbdare, ca să nu pară un sport „dur”, ci unul în care regulile contează.
A scris: „Îți povestesc mâine, pe îndelete. Sunt reguli importante și e chiar fain.”
A pus telefonul pe noptieră. În întuneric, și-a amintit salutul, pașii mici, „stop”-ul spus la timp. A adormit cu gândul că data viitoare va învăța și mai mult — și că, mai târziu, îi va explica lui Tibi regulile, ca să înțeleagă și el de ce respectul face sportul un loc sigur și frumos.
