Capitolul 1: Misiunea de sub pălăria prăfuită
În Vestul American, unde iarba foșnea ca o mare verde și soarele încălzea pietrele roșii, trăia un cowboy pe nume Matei. Nu era cel mai vestit din orașul Colț-de-Praf, dar era cel mai atent. Își ținea cizmele curate, saluta pe toată lumea și nu rupea niciodată o floare deșertică fără rost.
Într-o dimineață, șeriful i-a făcut semn cu degetul.
„Matei, am o treabă specială pentru tine.”
„Dacă e vorba să prind o găină fugară, să știi că sunt campion,” a glumit Matei, ridicându-și pălăria.
Șeriful a râs scurt. „Nu, băiete. Trebuie să numeri stelele.”
Matei a clipit. „Să le… număr? Pe toate?”
„Nu chiar pe toate din lume,” a spus șeriful, serioasă doar pe jumătate. „Dar trebuie să afli câte stele se văd din câmpia de la Stânca-Înaltă, acolo unde cerul e curat. Un bătrân cercetător a lăsat un caiet, iar noi vrem să-l completăm. E un fel de joc… și de grijă pentru natură. Dacă observăm cerul, vedem și când se schimbă vremea.”
Matei a luat caietul. Hârtia mirosea a lemn și a timp. „Bine. Dar de ce eu?”
„Pentru că tu ai răbdare,” a zis șeriful. „Și pentru că nu lași urme urâte după tine. Pe câmpie, nu rupem crengi, nu speriem animalele. Înțelegi?”
„Înțeleg,” a spus Matei, și a strâns caietul la piept ca pe o comoară.
Și-a pregătit calul, o iapă cafenie pe nume Scânteie.
„Auzi, Scânteie,” i-a șoptit el, „azi mergem să numărăm luminile cerului. Să nu râzi de mine.”
Scânteie a fornăit, de parcă ar fi spus: „Eu nu râd. Eu tropăi.”
Capitolul 2: Drumul prin praf și vânt
Pe la amiază, Matei a pornit. Vântul îl ciupea ușor de obraji, iar praful dansa în jurul copitelor ca niște norișori mici. În depărtare, munții arătau ca niște spatele unor uriași adormiți.
La un cot al potecii, Matei a auzit un „Ia uite!” subțire. Un băiețel, păstor de capre, stătea lângă un arbușt uscat.
„Domnule cowboy,” a spus el, „ai pierdut ceva? Se vede că te uiți la pământ de parcă ai căuta o monedă.”
„Caut… drumul bun,” a răspuns Matei. „Și am o misiune: să număr stelele.”
Băiatul a scos un fluier și a făcut ochii mari. „Stelele?! Eu le număr când nu pot să dorm. Dar mereu adorm pe la douăzeci și ceva.”
„Atunci ești deja expert,” a zis Matei. „Ai grijă de capre și de iarba asta. Nu le lăsa să roadă tot, să rămână pământul gol.”
Băiatul a dat din cap. „Tata zice că pământul e ca o pătură: dacă o rupi, te ia frigul.”
Mai departe, un obstacol i-a tăiat calea: un gard vechi, căzut, cu sârmă încurcată. Scânteie s-a oprit și a bătut din copită.
„Nu-i nimic, fată,” a spus Matei. „Ne descurcăm.”
Nu a tras de sârmă, ca să nu o rupă și să lase capcane pentru animale. A căutat cu ochii o trecere. A găsit un stâlp căzut și a ridicat încet sârma cu un băț, apoi a făcut un mic pasaj pe sub ea.
„Uite, așa,” a mormăit. „Când ești atent, nu rănești pe nimeni.”
Un iepuraș a țâșnit dintr-o tufă, iar Matei a râs.
„Ești mai rapid ca șeriful când vede plăcinte!”
Scânteie a fornăit din nou, ca și cum ar fi aprobat gluma.
Spre seară, au ajuns la Stânca-Înaltă. Acolo, vântul aducea miros de salvie, iar cerul părea mai mare decât oriunde.
Capitolul 3: Când cerul devine o tablă plină de scântei
Matei a aprins un foc mic, cât să-și încălzească mâinile. A pus pietre în jur, ca să nu se întindă. Apoi a stins chibritul și s-a uitat în sus.
„Bun, stele,” a zis el, ridicând caietul. „Să fim prieteni. Eu număr, voi străluciți.”
La început, a fost ușor: una, două, trei… Dar cerul se umplea repede, ca un sac cu boabe de porumb care tot curge.
Matei a râs în barbă. „Cine v-a pus pe toate aici?”
Scânteie mesteca liniștită iarbă, iar din întuneric se auzea un huhurez care parcă ofta.
„Nu te speria,” i-a spus Matei încet calului. „E doar un vecin cu voce groasă.”
A numărat pe rând, făcând puncte mici pe hârtie. Când a ajuns la cincizeci, a simțit că îi obosesc ochii.
„Nu renunț,” și-a spus. „Un cowboy nu renunță doar pentru că stelele sunt… prea multe și prea frumoase.”
Deodată, un nor mic a trecut peste cer, ca o pătură cenușie. Matei s-a încordat.
„Hei, nu trișa,” a spus el norului. „Îmi ascunzi numărătoarea!”
A respirat adânc. Știa ce are de făcut: așteptare și răbdare. A stins focul de tot, ca să vadă mai bine, și a ascultat. Vântul s-a liniștit, iar norul a plecat, ca un musafir grăbit.
Matei a reluat numărătoarea, folosind un truc: a împărțit cerul în „ferestre” imaginare.
„Aici e fereastra de nord,” murmura el. „Aici e cea de vest…”
Cu fiecare fereastră terminată, făcea un semn mare în caiet. Așa nu se încurca.
Când a ajuns la o sută, s-a oprit și a zâmbit larg.
„Uite, Scânteie! O sută! Dacă aș număra și boabele de fasole ale șerifului, tot aici aș ajunge.”
Scânteie a scuturat coama, de parcă ar fi spus: „Mai bine numără morcovii mei.”
Matei a continuat până când caietul a arătat un număr frumos și rotund: 120 de stele vizibile clar din câmpia de la Stânca-Înaltă, în noaptea aceea curată.
A închis caietul cu grijă. „Gata. V-am numărat, dar nu v-am prins. Și asta e bine.”
Capitolul 4: Întoarcerea spre apa limpede
Dimineața, soarele a găsit doi călători odihniți. Matei a strâns cenușa focului și a acoperit locul cu pământ, să rămână curat.
„Natura nu e un coș de gunoi,” a spus el. „E casa noastră mare.”
Pe drum, au auzit susur de apă. Matei a urmat sunetul și a văzut o râușoară care șerpuia printre pietre, limpede ca sticla. Apa strălucea și ea, ca un alt cer, doar că pe pământ.
„Asta da, răsplată,” a zis Matei și a coborât de pe Scânteie.
A îngenuncheat, a atins apa cu vârful degetelor și a zâmbit. Era rece și curată.
Scânteie a băut încet, fără să tulbure prea mult.
„Ușor, fată,” a șoptit Matei. „Să rămână limpede, să poată bea și căprioarele.”
A umplut o mică cană, fără să arunce nimic în râu. Apoi a privit cum lumina se joacă pe valuri.
„Știi ceva?” i-a spus el calului. „Am numărat stelele, dar mi se pare că am învățat altceva: dacă ai răbdare și respect, lumea îți arată frumuseți pe care nu le poți cumpăra din niciun magazin.”
Când s-a întors în oraș, șeriful l-a așteptat.
„Ei, cowboy, câte stele ai prins în caiet?”
Matei a ridicat caietul. „O sută douăzeci. Și încă una în râu, dar aia era doar reflexia.”
Șeriful a râs. „Bun răspuns. Ai făcut treabă curată?”
„Ca apa limpede,” a spus Matei.
Și, pentru o clipă, Matei a simțit că Vestul nu era doar despre praf și galop, ci și despre grijă, curaj și un cer plin de scântei de care să ai grijă în fiecare zi.
