Capitolul I — Melc voios, dar trist
Într-o pădure mică, unde frunzele șopteau secrete la ceas de seară, trăia un melc cu cochilie lucioasă. Toți îl știau drept Melc-Iute pentru că, în lumea melcilor, el era vestit pentru pașii săi grăbiți. Melcul se mișca cu un zâmbet pe buze, de parcă ar fi purtat în cochilie o rază de soare.
Totuși, într-o dimineață, Melc-Iute și-a pierdut zâmbetul. Nu știa când. Poate l-a uitat într-o frunză, poate l-a lăsat la umbra unui ciupercuș, poate a căzut printre picăturile de rouă. În fiecare zi se trezea cu inima grea și cu un glas care spunea: "Nu-mi găsesc veselul, nu știu ce e cu mine."
"De ce ești trist, Melc-Iute?" îl întreba o broască înțeleaptă care ținea un jurnal de lacrimioare. "Poate îți trebuie prieteni."
"Am prieteni," răspundea melcul, "dar zâmbetul meu a plecat și eu n-am știut să-l păzesc."
Broasca chicotea cu un sunet blând: "Uneori, zâmbetul se împrumută. Împrumută-l altcuiva și el se va întoarce."
Melcul se minună. "Cum aș putea împrumuta zâmbetul?" suspină el. "Eu sunt mic, iar lumea e mare."
Broasca i-a arătat spre poteca care cobora spre pajiștea de la marginea pădurii. "Merge acolo", i-a zis, "ascultă inima pământului, vorbește cu vântul. Poate vei găsi ceva ce nu ai încercat."
Melcul pornit, cu cochilia strălucind ca o lună mică, iar pașii lui, deși numiți iute, păreau să cânte o melodie tristă.
Capitolul II — Întâlnirea cu furnica
Pe potecă, sub un palc de flori sălbatice, Melc-Iute a întâlnit o furnică mică, pe nume Ana. Era harnică și avea întotdeauna o privire hotărâtă.
"Ce faci aici, melcule?" a întrebat Ana cu glas tăios, dar prietenos. "Nu vezi că se apropie furtuna și eu duc mâncare la musuroi?"
Melcul a oftat. "Sunt trist. Am pierdut zâmbetul. Te pot ajuta cu ceva?"
Furnica a ridicat o sprânceană. "Un melc care ajută? E o raritate. Dar dacă ai timp, am o frunză prea mare pentru mine. Poți să o cari la musuroi?"
Melcul s-a gândit: "Să ajut o furnică? Poate zâmbetul meu stă în faptele bune." Așa că a luat frunza cu grijă, își folosea cochilia ca pe un scut și a început să târască. Furnica cânta în timp ce mergeau: "Pas cu pas, ajutăm un prieten, lumea e mai blândă, noi suntem la fel."
Pe drum au întâlnit un râu mic, iar apa sclipitoare părea o oglindă care le arăta sufletele. "Ce frumos e râu!" a exclamat melcul. "O, cum strălucește!"
"Trebuie să trecem," a spus furnica. "Musuroiul are nevoie de frunze."
Melcul a construit o punte mică din fire de iarbă, și furnica a trecut. "Mulțumesc", a zis ea. "Ești mai curajos decât pari."
"Curajul tău mă face curajos", a răspuns Melc-Iute, și pentru prima dată în acea zi, un mic zâmbet i-a mișcat colțul gurii.
"Hai să continuăm!" a spus Ana. "Dar ai grijă, la marginea pajiștei trăiește o veveriță curioasă."
Ajunși la musuroi, furnica și-a aranjat frunza, iar celelalte furnici au început să fredoneze o melodie de recunoștință. "Ai salvat masa noastră," a spus o bătrână furnică. "Cum te putem răsplăti?"
Melcul a simțit cum ceva cald îi urcă din burtică până în cochilie. "Nu vreau nimic," a spus timid. "Vreau doar să-mi găsesc zâmbetul."
O furnică tânără a sărit și a spus: "Zâmbetul se găsește când ajuți. Vrei să vezi musuroiul fericit?"
Melcul a privit în jur și a văzut sute de ochi mici plini de mulțumire. Așa cum roua îmbrățișează petalele, o rază de bucurie l-a atins. Zâmbetul nu era încă complet, dar era aproape.
Capitolul III — O probă de curaj
În timp ce Melc-Iute pleca de la musuroi, a auzit un plânset mic: "Ajutor! Mă descurc greu!" Vocea venea de sub un trunchi căzut. Melcul s-a oprit. Inima îi bătea ca un clopoțel.
Furnica Ana, care mergea alături, a sărit imediat: "Rămâi, melcule, haide cu mine!"
Sub trunchi se afla o buburuză cu aripile încurcate. Încercase să adune polen pentru iarnă și fusese prinsă de o scoarță netedă. "Sunt prinsă", plângea buburuza. "Fără polen, familia mea nu va avea ce mânca."
Melcul s-a gândit că era o probă. "Dacă îți dau ce am în cochilie, te eliberez," a spus el. Ana îl privi cu ochi mari: "Ce ai în cochilie, melcule?"
"Am o bucată de răbdare și un fir de speranță", a răspuns Melc-Iute, folosind metafora pe care o învățase de la broasca care scria jurnale. Melcul a folosit cochilia ca pe o pârghie, s-a întins, și cu o mișcare lentă, dar hotărâtă, a ridicat trunchiul. Buburuza a zburat afară ca o bătaie de aripă, făcând inima melcului să tresară de bucurie.
"Mulțumesc!" a strigat buburuza. "O să aduc polenul înapoi și voi spune tuturor despre tine."
"Spune-le doar că fiecare are puterea de a face bine", a șoptit melcul, simțind cum un zâmbet se întinde ca o floare.
Furnica l-a privit cu respect: "Melcule, ai curaj de uriaș și inimă de copil. Poți face lucruri pe care nici nu ți le imagina."
Melc-Iute a tăcut un moment. Apoi a întrebat: "Dar zâmbetul meu? A venit înapoi?"
Ana i-a pus o antenă pe umăr și a spus: "Zâmbetul trebuie încetinit, nu găsit cu forța. Du-l mai departe, dă-l, iar el se va întoarce."
Melcul a înțeles că, asemenea luminii din cochilia lui, bucuria se multiplica când era dăruită. S-ar fi grăbit, poate, dar acum înțelegea că graba poate fi blândă.
Capitolul IV — Dimineața radiantă
Noaptea a căzut ca o pătură blândă. Melc-Iute s-a culcat sub o frunză mare, iar stelele l-au vegheat. În vis, a văzut cum zâmbetul său călătorește pe aripi de fluturi, se oprește la fiecare prieten și se înmulțește.
Când s-a trezit, pădurea era tăcută. Roua strălucea pe iarbă ca o așternută de cristal. Melcul a simțit în piept un fior cald. "Ce e asta?" a murmurat. Și-a atins colțul gurii — zâmbetul era acolo, mai luminos ca niciodată.
Furnica Ana îi dăduse o scrisoare scrisă cu fir de iarbă în care toți musuroiul îi mulțumise. Buburuza venise cu un buchet de polen, iar broasca cu jurnalul său îl citise cu voce tare. "Ai schimbat ceva în lume", a spus broasca. "Ai arătat că puterea nu stă în mărimea trupului, ci în bunătatea inimii."
Melc-Iute privi pajiștea și zise, cu glas clar: "Am plecat să-mi găsesc zâmbetul și am găsit prietenii. Am învățat că ajutorul mic face lumea mare."
Furnica a spus: "Și noi am învățat ceva de la tine: chiar dacă ești numit 'iute', răbdarea ta ne-a salvat. Suntem solidari."
În acel moment, soarele a răsărit - nu simplu, ci cu o lumină care părea că spune "Bună dimineața!" tuturor. Razele lui mângâiau frunzele și cochilia melcului, iar aerul mirosea a flori și promisiuni. Pădurea întreagă tresălta de veselie.
"Privește!" a exclamat Melc-Iute. "E o dimineață radiantă!"
"Este ziua în care ai ales să dai", a spus o pasăre. "Așa se face lumină."
Melcul a simțit că zâmbetul lui era mai mult decât o curbură a buzelor; era o lumină care se răspândea, o poveste care se împărțea, o floare care înflorea când era udată cu bunătate.
Buburuza a zburat deasupra lor și a spus: "Am spus tuturor. Musuroiul e fericit, iar eu am luat polenul pentru iarnă. Toți vă mulțumim."
Furnica a urcat pe cochilia melcului și a spus cu mândrie: "Suntem o echipă. Nu contează cât de mic ești. Contează că ești acolo."
Melcul a râs un râs blând, ca sunetul unei clopoțele de cristal. "Vreau să promit ceva", a zis el. "Când cineva are nevoie, voi ajuta. Când cineva e trist, îi voi da un zâmbet. Și dacă eu voi uita, prietenii mei îmi vor aminti."
Broasca a dat din cap, iar vântul a scris o poezie pe ramuri. "Asta e lecția: solidaritatea înalță inimi", a spus ea.
Pe când soarele urca tot mai sus, pădurea își scutura somnul, iar vocile animalelor se împleteau într-un cântec de trezire. Melc-Iute a pornit încet, apoi mai iute, și mai iute, dar nu pentru a fugi — ci pentru a ajunge la alți prieteni. Fiecare pas purta un fir de speranță.
Și așa, în acea dimineață radiantă, fiecare vietate a păstrat ceva din zâmbetul melcului. El îl primise înapoi, iar lumea devenise mai caldă. Morala, spusă cu glas blând: când dăruiești, primești; când te împarți, nu rămâi singur; solidaritatea creează lumină chiar și în cele mai mici inimi.
