Capitolul 1: Cetatea care cântă în gheață
În vârful Munților Albi, acolo unde norii se sprijină pe creste ca pe niște perne, strălucea o citadelă de gheață. Zidurile ei erau albastre ca bomboanele de mentă, iar turnurile aveau clopoței de cristal care sunau ușor când bătea vântul.
Prin curtea mare pășea un yéti pe nume Nori. Era înalt, pufos și alb ca spuma laptelui. Pe frunte purta o agrafă din fulgi argintii, fiindcă îi plăcea să fie aranjat, chiar dacă avea blană cât o pătură.
„Bună dimineața, scări lucioase!” a zis Nori, mângâind balustrada înghețată.
Balustrada a trosnit încântată, ca și cum ar fi râs: „Cri-cri!”
Nori avea un dor în piept, ca un ceai cald pe jumătate băut: dorul de o truce regăsită. În citadelă, de ceva vreme, toate lucrurile se certau mărunt. Clopoțeii se supărau pe vânt, vântul pe ferestre, ferestrele pe lumina lunii. Nimic grav, dar destul cât să strice liniștea de seară.
„Trebuie să ne împăcăm,” a oftat Nori. „Și mai ales… trebuie să-mi amintesc ceva.”
În sala cea mare, sub un candelabru din țurțuri, stătea Biblioteca de Zăpadă. Cărțile erau făcute din fulgi presați, iar literele se mișcau ușor, ca niște furnici luminoase. Doar o carte lipsea: „Cartea Păcii Uitate”.
Acolo l-a găsit pe paznicul bibliotecii, un pinguin cu ochelari rotunzi, pe nume Domnul Plici.
„Domnule Plici,” a întrebat Nori, „unde e Cartea Păcii Uitate?”
Pinguinul și-a curățat gâtul: „Hm! A fost ascunsă, ca să nu fie citită greșit. Unii au încercat și au încurcat versurile.”
„Și dacă o citesc… și eu încurc?” a întrebat Nori, mai încet.
„Atunci învățăm,” a zis Domnul Plici, ridicând o sprânceană. „Aici greșeala nu mușcă. Doar gâdilă.”
Nori a zâmbit. „Atunci vreau s-o găsesc. Vreau ca citadela să-și amintească trucea.”
Dintr-un sertar de gheață, Domnul Plici i-a dat un obiect mic: o busolă cu ac de aur. Înăuntru, în loc de nord, scria: „ÎMPĂCARE”.
„Busola asta nu arată drumul cel mai scurt,” a spus pinguinul. „Arată drumul cel mai blând.”
„Blând sună perfect,” a răspuns Nori și a pornit, cu pași pufoși, prin coridoarele care miroseau a fulgi proaspeți.
Capitolul 2: Holul Oglinzilor și cuvintele care se răstoarnă
Busola l-a dus pe Nori într-un hol lung, plin de oglinzi din gheață. Fiecare oglindă îi arăta blana altfel: într-una părea un nor uriaș, în alta un munte cu picioare, în alta… un yéti cu o pălărie ridicol de mică.
„Ha! Cine ți-a pus pălăria asta?” a râs Nori.
Oglinda a răspuns cu voce subțire: „Tu, dacă nu ești atent!”
„Nu-i corect,” a murmurat Nori. „Eu sunt atent… de obicei.”
Acolo, pe podea, era desenată o spirală din scântei. La capătul ei se afla o ușă rotundă, ca o bulă înghețată. Pe ușă scria: „Spune cuvântul care unește.”
„Cuvântul care unește…” Nori și-a scărpinat ceafa. „Poate ‘împăcare'? Sau ‘iartă-mă'?”
Oglinzile au început să șușotească:
„Spune-l frumos!”
„Spune-l încet!”
„Nu-l mesteca!”
Nori s-a apropiat de ușă și a zis hotărât: „Îm-pa-ca-re!”
Ușa a clipit… și a scos un sunet ca un sughiț: „Brrp!” Dar nu s-a deschis. În schimb, spirala de pe podea s-a încurcat și a scris altceva: „Împă-ca-reee?”
„Ups,” a spus Nori, rușinat. „Cred că am tras de ultimul ‘e' ca de o gumă.”
Oglinzile au râs, dar nu răutăcios, ci ca niște prieteni care te prind când aluneci pe gheață:
„Hihi! Mai încearcă!”
„Greșeala e doar un pas cu ciorapul pe dos!”
Nori a inspirat adânc. „Bine. Dacă greșesc, nu se rupe lumea. Se repară.” Apoi a spus, cu voce caldă: „Împăcare.”
De data asta, ușa s-a deschis ca o floare de gheață. Dinăuntru a ieșit o lumină albastră și un miros de mentă și vanilie.
În încăpere se afla o cutie de cristal, iar în cutie… o pană mare, strălucitoare, ca o rază de lună. Pe etichetă scria: „Pană de Truce – scrie cu ea ce vrei să se audă.”
„O pană care scrie sunete?” a întrebat Nori.
Oglinda din dreapta a zis: „În citadela asta, cuvintele sunt muzică.”
Nori a luat pana cu grijă. Era ușoară, dar părea plină de promisiuni.
„Acum trebuie să găsesc Cartea Păcii Uitate,” a zis el. „Și s-o citesc fără să stric versurile… sau chiar dacă le stric, să le îndrept.”
Capitolul 3: Piața Vânturilor și secretul uitat
Busola l-a condus în Piața Vânturilor, o sală rotundă, fără tavan, unde cerul se vedea ca printr-un ochi uriaș. De jur împrejur erau tarabe de gheață, cu lucruri magice: fulgi care nu se topeau, luminițe în borcane, mănuși care făceau bulgări perfecți.
Acolo stătea o vulpe polară, cu coadă ca o pensulă, pe nume Sclipa. Vindea „șoapte ambalate” în punguțe.
„Salut, Nori!” a zis Sclipa. „Cauți ceva? Ai fața de ‘am pierdut un lucru important'.”
„Caut o carte,” a spus Nori. „Cartea Păcii Uitate. Vreau trucea înapoi în citadelă.”
Sclipa și-a înclinat capul. „Trucea… hm. Am auzit că e în Turnul Ecourilor. Dar… ai grijă. Ecourile repetă și greșelile.”
„Știu,” a zis Nori. „Dar am dreptul să greșesc. Așa învăț.”
Vulpea a zâmbit. „Asta e o vorbă curajoasă. Ia de aici o șoaptă bună.” I-a întins un plic mic. Pe el scria: „Spune adevărul cu blândețe.”
„Mulțumesc,” a zis Nori, punând plicul la piept. „Și tu… de ce vinzi șoapte?”
„Ca să nu rămână nimeni fără cuvinte când îi tremură vocea,” a spus Sclipa. „Uneori, o șoaptă salvează o prietenie.”
Nori a pornit spre Turnul Ecourilor. Pe drum, clopoțeii de pe balcoane s-au certat cu vântul:
„Ne zgâlțâi prea tare!”
„Voi sunați prea tare!”
Nori s-a oprit și a scris cu Pana de Truce, în aer, un rând de litere muzicale: „Mai încet, vă rog.” Literele au zburat ca niște păsări mici și s-au așezat pe clopoței. Deodată, clopoțeii au sunat mai domol, iar vântul a suflat ca o respirație liniștită.
„Uite,” a spus Nori, „se poate!”
Capitolul 4: Turnul Ecourilor și trucea regăsită
Turnul Ecourilor era cel mai înalt din citadelă. Treptele erau ca niște felii de gheață transparentă, iar pe pereți alergau umbre albastre, ca peștii în apă.
Sus, într-o cameră rotundă, se afla Cartea Păcii Uitate. Plutea deasupra unui piedestal, legată cu o panglică de lumină.
Domnul Plici era acolo, ținând un ceas de zăpadă. „Ai ajuns,” a spus el. „Ești gata?”
„Sunt… pe jumătate,” a recunoscut Nori. „Dar și jumătatea mea vrea să încerce.”
Nori a deschis cartea. Pagina a foșnit ca o aripă. Literele au început să danseze. Prima frază era un cântec:
„Când cineva greșește, nu-l strânge ca într-un clește…”
Nori a citit mai departe, dar a încurcat un cuvânt. În loc de „îmbrățișează”, i-a ieșit „îmbrobodește”. Ecoul din turn a repetat imediat:
„Îmbrobodește! Îmbrobodește!”
Nori a încremenit o clipă. „Vai… am stricat cântecul.”
Domnul Plici a ridicat ceasul de zăpadă. „Uită-te. N-a explodat nimic. Nici măcar un fulg nu s-a supărat pe tine.”
Din plicul de la Sclipa, o șoaptă a ieșit singură: „Spune adevărul cu blândețe.”
Nori a înghițit și a spus tare, către ecou: „Am greșit. Îmi pare rău. Vreau să corectez.”
Ecoul a repetat, dar de data aceasta mai moale: „Vreau să corectez…”
Nori a zâmbit și a citit din nou rândul, încet, ca și cum ar pune cuburi una peste alta:
„Când cineva greșește, nu-l strânge ca într-un clește,
ci spune: ‘E în regulă, mai încearcă încă o dată, prietene!'”
Turnul a început să lumineze. Literele s-au ridicat din carte și au plutit pe coridoarele citadelei ca niște lampioane.
În curte, ferestrele au șoptit către lună: „Scuze că te-am învinuit.”
Luna a răspuns, rotundă și blândă: „Nicio problemă. Strălucesc pentru voi.”
Clopoțeii și vântul au găsit un ritm comun: sunet și suflare, ca două mâini care bat din palme la aceeași melodie.
Nori a coborât în piață, iar locuitorii citadelei—pinguini, vulpi polare, iepuri de zăpadă și chiar niște fulgi vorbitori—s-au adunat în jurul lui.
„Nori,” a întrebat un iepure, „tu nu te temi să greșești?”
Nori și-a privit labele mari și pufoase. „Ba da, uneori. Dar am învățat ceva uitat: greșeala e o ușă. Dacă o împingi cu răbdare, se deschide.”
Domnul Plici a tușit mulțumit: „Și trucea?”
Nori a ridicat Pana de Truce și a scris în aer, deasupra tuturor, un ultim mesaj, care a sunat ca o muzică de seară: „Avem voie să greșim. Avem voie să ne împăcăm.”
Toți au repetat, râzând ușor: „Avem voie!”
În noaptea aceea, citadela de gheață nu a mai trosnit supărată. A cântat. Iar Nori, yétiul sincer, și-a simțit dorul liniștit, ca o pătură caldă peste umeri. Trucea se întorsese, nu fiindcă nimeni nu mai greșea, ci fiindcă toți învățaseră să se ierte repede și să încerce din nou.
