A fost odată o oră care se întindea
A fost odată ca niciodată o oră care se întindea ca o panglică de mătase între ceasul de seară și miezul nopții. În acea oră, fulgii de zăpadă păreau așteptători, clopoțeii din turnul satului păreau că șoptesc povești, iar bradul din piață zâmbea cu ramuri pline de îngeri de hârtie. Zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — totul se repeta ca un cântecel blând.
Ana și Mara erau două fetițe de șapte ani. Ana vorbea tot timpul — vorbea cu glas de glasuri mici, cu idei ca fluturi. Mara învăța lumea cu ochii ei mari și cu rotițele scaunului ei mic, dar nu era un lucru despre care să vorbim mult, pentru că Mara alerga cu inima peste tot. Ele erau prietene bune ca două șosete pereche: uneori diferite, întotdeauna laolaltă.
„Uite, vezi?!” spuse Ana, bătând din palme. „Ora noastră se mărește, se întinde! Putem face ceva minunat!” Mara râse. „Ce? Să prindem lumina?” întrebă ea.
Ana îl numea pe timpul acela „Ora care se întinde”, pentru că părea că minutele nu mai știu să plece. Era o noapte de Crăciun cu aerul cald al așteptării. În casă abia se auzea un ceas vechi, și un miros de cozonac plutea. În curte, steaua mare de pe colțul cerului curăța zăpada de pe aripi.
„Să repicăm luminile!” declară Ana. „Să le plantăm în zăpadă, să crească fericire!”
Mara încuviință cu un glas scurt: „Să le repicăm.” Și râsul lor se transformă în un sărut de vânt care mișca clopoțeii.
Zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — se auzeau ca un mic poem.
Planul luminilor
„Cum repici o lumină?” întrebă Mara, privind o ghirlandă cu beculețe colorate. Becurile păreau semințe ce așteptau pământul. Ana își puse ochelarii imaginar și oftă ca o învățătoare de păsări. „Le facem să pară flori. Le înfigem în zăpadă ca niște ghiocei de sticlă. Le șoptim povești și apoi se aprind de voioșie.”
„Dar dacă nu se aprind?” spuse Mara, cu o grijă mică care era cumva mare. „Nu-ți face griji,” zise Ana. „Vom pune și cântece. Luminile iubesc cântecul de Crăciun. Și haine calde. Și niște așteptare bună.”
Ele luară o cutie mare de beculețe, o altă cutie cu lumânări mici și o pătură roșie pentru a se așeza. Ana se cățăra pe un scăunel pentru a ajunge la bradul din fereastra casei, iar Mara îl împingea cu brațele ei calde, și brațele rotițelor se izbeau de trotuar ușor, ca de o poveste care nu se grăbește. Cerul trimitea fulgi ca bile de hârtie.
„Hai!” spuse Ana. „Zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările ne țin companie. Repetă cu mine: zăpada, clopoțeii, bradul, lumânările.”
„Zăpada, clopoțeii, bradul, lumânările,” răspunse Mara și glasurile lor se împletiră.
„Cântecul luminilor!” șopti Ana și începu să cânte o rimă simplă: „Pune o luminiță, pune-o la loc, sclipire de stea, căldură în isop.” Mara fredonă lângă ea. Cântecul era cald ca o plapumă.
„Mai întâi, vom testa una,” propuse Ana. Înfipse un beculeț în vârful zăpezii. Becul era rece ca o mărgea de sticlă, dar Ana îi spuse povești: „Ascultă, micuț! A fost odată o stea care s-a rătăcit și avea nevoie de un acoperiș.” Beculețul parcă ascultă și scânteia. Un mic licăr se aprinse, ca o inimă care bate încet.
Mara tresări: „Uite! E ca o floare care s-a trezit!” Și ochii ei străluceau ca două virgule de poveste.
Ora care se umple de lumină
Fiecare bec pe care îl puneau devenea o floare de lumină. Ele îi dădeau zâmbet curții ca unei grădini fermecate. Vecinii au început să iasă ușor la porți. Un domn cu pălărie spuse: „Ce faceți acolo, mici fermieri de lumină?” Fetele au răspuns la unison: „Repicăm luminile!”
„Repicăm luminile!” cântau ele, și cântecul lor se răsuci în jurul butucului bătrân, prin hornuri și ferestre, până la biserică. Clopoțeii de pe biserică au răspuns cu un sunet moale, ca de mătase: ding, dang, ding. Zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — se auzeau în ecou.
Ana îi povesti fiecărui bec o mică amintire: „Aici a fost o fereastră, aici a fost o scrisoare, aici a fost o mână care a învățat să țină o linguriță.” Beculețele se aprindeau ca niște ochi mici și curajoși.
La un moment dat, un curent mic făcu ca o singură beculeață să pâlpâie. Mara se uită la ea cu seriozitate de mare: „Poate că îi e frig.” Ana scoase din buzunar două degete de pâine și le puse în fața beculețului, ca pe două pernuțe. „Îi trebuie o poveste mai lungă,” zise ea. Și spuse un pasaj dintr-un cântec pe care îl inventase chiar atunci. Beculețul s-a liniștit și apoi a început să licărească plin de curaj.
Fiecare licăr era ca o promisiune. „Dacă reușim,” spuse Ana, „vom face bradul nostru de pe trotuar să pară că s-a căsătorit cu stelele.” Mara râse cu un zgomot cald și aproba.
Oamenii treceau, priveau și aduceau plăcinte, ceai cald, sau doar o mână care să aplaude. Dragostea satului se așternu ca o pătură peste umerii lor. Luminile creau un drum mic, de la casă la poartă, de la inimă la inimă.
Sfârșitul cu șoapte și un șemineu care clinchește
Când ceasul bătu aproape miezul nopții, fetele își postaseră toate luminile; bradul din fereastra casei părea un munte de stele cu crengile coborâte la pământ. „Am repicat tot!” exclamă Ana, obosită, dar fericită. Mara o mângâie pe brațul ei. „Și inima mea e plină, ca o călimară de povești.”
„Zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările,” șoptiu ele, învăluindu-se în fraza lor de seară, și satul întreg le luă ca pe un refren blând. În case, ferestrele se luminau ca ochii buni ai bunicilor.
Părinții lor le chemară înăuntru la un ceai dulce. În sobă, un mic șemineu aștepta să clinchească. Cărbunii aprinși făcură un dans de picături roșii, iar flăcările povesteau o limbă caldă pe care o înțelegeau doar inimile liniștite. „Aici, lângă foc, luminile noastre se odihnesc,” spuse Mara.
„Și noi,” adăugă Ana. „Totul strălucește, și nu doar beculețele. Strălucește bunătatea pe care am plantat-o.” Ele își strânseră palmele și priviră cum focul trosnește, ca de ciocolată topită. Sunetul era un clinchet blând, ca o cobză mică.
Înainte să adoarmă, Ana spuse cu glas de șoaptă: „A fost odată o oră care s-a întins și noi am umplut-o cu lumină.” Mara zâmbi și adormi cu ecoul refrenului: zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările — zăpada, clopoțeii, bradul și lumânările.
Șemineul trosni ritmic, iar casa păru că oftează de bucurie. Afară, un fulg se așeză pe fereastră ca o carte deschisă, iar înăuntru, fetele visau la alte ore care se pot întinde — ore în care să planteze și mai multe lumini, la fel de bune și de simple.
Și dacă te întrebi ce s-a întâmplat după, ei bine, lumina rămasă în sufletele oamenilor a făcut ca zăpada să păstreze poveștile. În fiecare an, când ora începe să se întindă, copiii scot beculețele și le șoptesc povești, iar clopoțeii răspund: ding, dang, ding, și lumea, pentru o clipă, devine caldă ca un șemineu care clinchește.
