1. Orașul cu intersecții care se plimbă
Într-un oraș mare, unde clădirile străluceau noaptea ca niște stele sub pământ, trăiau patru băieți de cinci ani: Andrei, Darius, Ștefan și Radu. Fiecare era diferit: Andrei era liniștit și gânditor, Darius mereu râdea, Ștefan era curios peste măsură, iar Radu se pricepea să găsească lucruri care nu erau acolo ieri.
Cartierul lor era deosebit. Străzile se schimbau uneori: într-o zi găseai o intersecție lângă brutăria cu brioșe calde, iar a doua zi intersecția pleca la plimbare lângă florărie, ca și cum îi plăcea mirosul florilor. Autobuzele se opreau mereu acolo unde copiii le chemau din gând.
Într-o seară, când soarele răsfoia ultimele pagini de lumină printre blocuri, băieții s-au adunat în foișorul din parc. Andrei s-a uitat la ceilalți și a spus, ca un secret care abia aștepta să fie descoperit:
— Azi-noapte am visat că cineva stinge luminile mici din cartier. Parcă era o umbră care se furisa printre clădiri. Și m-am trezit puțin speriat.
— Și eu am văzut noaptea trecută, pe geam, că la colțul aleii era întuneric de tot, deși acolo era mereu o veioză, a zis Ștefan, trăgându-și gluga peste cap.
— Am crezut că numai eu am rămas fără lumină la ușa blocului, a murmurat Radu, uitându-se la pantofii lui.
Darius s-a ridicat:
— Atunci, hai să facem ceva! Să aprindem luminile care s-au stins! Poate e cineva care are nevoie de ele.
Băieții au dat din cap și au simțit cum curajul li se așază în inimă ca o pătură moale. Au hotărât să iasă în oraș, să vadă ce s-a întâmplat cu luminile mici, acele veioze magice ce păzeau colțurile blocurilor și de care toți copiii știau că alungă fricile.
2. Umbra care fura lumina
Au pornit pe aleea dintre blocuri, cu pași mărunți și ochii mari de uimire. Strada era mai întunecată ca de obicei, iar asfaltul părea că se topește în umbre moi.
La prima intersecție, acolo unde altădată luminau trei veioze albastre, acum era întuneric și rece. Se auzea doar foșnetul frunzelor. Brusc, o adiere ciudată trecu pe lângă ei, de parcă un nor de aburi s-ar fi furișat pe lângă băieți.
— Hei, ați simțit și voi asta? a șoptit Radu.
— Poate e umbra din visul meu, spuse Andrei încet.
Au început să caute, uitându-se sub bănci, în jurul stâlpilor, după orice urmă de lumină. Dar nu era nimic. Însă în colțul trotuarului, sub o frunză mare, Ștefan a zărit ceva: o mică scânteie, ca o lacrimă de aur.
— Uitați! Aici e un bulgăraș de lumină! Se ascunde, spuse el încet.
Băieții s-au aplecat și au văzut: era o lumină micuță, tremurândă, care se pitise sub frunză, ca să nu fie găsită.
— Cred că a speriat-o umbra, a zis Darius. Poate trebuie să-i arătăm că nu-i nimic de temut.
Andrei s-a apropiat ușor și a vorbit blând:
— Nu-ți fie frică, veniți cu noi. O să te ducem la locul tău.
Lumină s-a luminat mai tare și a început să plutească, ușor ca o bulă de săpun.
— S-a încurajat! a zis Radu, bucuros.
— Înseamnă că trebuie să găsim și celelalte luminițe, până nu rămâne cartierul în întuneric, a hotărât Ștefan.
Au pornit la drum, cu lumina plutind înaintea lor ca o călăuză mică și curajoasă.
3. Veiozele prietenoase și orașul viu
Pe măsură ce mergeau, străzile păreau că se mișcă și ele, făcând loc copiilor curajoși. Intersecțiile alunecau încet, stâlpii se aplecau să-i privească, iar ferestrele clipiră încurajator.
Au găsit alte luminițe ascunse sub scări, în cutii de carton, printre flori de păpădie. Fiecare era speriată, dar când băieții le vorbeau cu blândețe, luminile prindeau curaj și săreau una după alta în palmele lor, calde și luminoase.
La un moment dat, pe strada cu plopi înalți, din spatele unui tomberon a apărut o umbră lungă, care a început să danseze, ca o ceață neagră.
Copiii s-au oprit. Andrei i-a privit pe ceilalți:
— Umbra a venit după lumini. Poate nu știe că lumina nu-i ceva de speriat.
Darius s-a uitat la umbră și a spus cu voce tare:
— Umbro, te temi de lumină?
Umbră s-a oprit din dans și a șoptit, cu o voce subțire:
— Nu mă tem... Dar uneori mă simt singură și nu vreau ca luminile să mă gonească.
Ștefan s-a apropiat, fără teamă:
— Poți sta cu noi, dacă vrei. Fiecare are loc în cartierul nostru. Chiar și umbrele.
Lumina din palmele băieților sclipi mai tare. Umbră, încet-încet, s-a colorat în gri deschis și a început să se joace printre crengile copacilor.
— Ești binevenită oricând, a spus Radu.
Atunci, băieții au început să pună la loc luminițele, fiecare la locul ei, la colțuri, la scări, pe lângă uși și ferestre. Fiecare veioză s-a aprins ca o stea mică și veselă, gonind fricile și încălzind aerul nopții.
4. Orașul care râde în lumină
Când ultima luminiță a fost așezată la loc, cartierul s-a transformat. Umbrele nu mai erau reci și sperioase, ci dansau printre raze, jucându-se cu copiii săriți pe trotuare.
Andrei, Darius, Ștefan și Radu s-au așezat pe o bancă și au privit orașul care strălucea blând.
— Vezi, Andrei, nu era nevoie să ne fie teamă. Împreună, găsim mereu lumina, a spus Darius, bătându-l ușor pe umăr.
— Da, și dacă vedem umbre, le invităm lângă noi. Poate și ele vor prieteni, a adăugat Radu.
Ștefan a zâmbit larg:
— Acum știu: fiecare dintre noi poate aprinde o lumină pentru cineva. Chiar și atunci când pare greu.
Noaptea aceea a fost mai liniștită ca niciodată. Veiozele semănau cu niște ochi blânzi care vegheau peste cartier, iar băieții au plecat acasă cu inima ușoară, fără niciun strop de teamă.
În orașul cu intersecții care se plimbă, luminile și umbrele au învățat să trăiască împreună, iar băieții au înțeles că oricând au încredere unul în altul, pot face magie din orice noapte.
Și așa, în fiecare seară, Andrei, Darius, Ștefan și Radu se plimbau prin cartier, cu luminile la purtător, știind că au puterea de a alunga orice frică, doar privindu-se unul pe altul cu prietenie.
Iar orașul mare, vibrant și misterios, îi răsplătea în fiecare noapte cu vise colorate, steluțe pe tavan și licăriri care cântau povești de curaj și încredere până în zori.
