Dimineața cu pene și cântece
Într-o dimineață de sâmbătă, patru fete de grădiniță au ieșit împreună în parc. Mara era curioasă și punea mereu întrebări. Daria râdea ușor, ca un clopoțel. Ilinca purta o șapcă galbenă și se uita atent la orice mișca. Sofia mergea lângă ele cu pas liniștit, sprijinindu-se pe un mic cadru de mers; pentru fete era la fel de firesc ca o jachetă sau un ghiozdan.
Aerul mirosea a iarbă udă și a frunze. Soarele încă nu era prea puternic, iar lacul mic din parc sclipise ca o oglindă.
— Auziți? a șoptit Mara, oprindu-se brusc.
Dintr-un copac, un „cirip-cirip” rapid se împletea cu un „cu-cuu” rotund, ca o bulă.
— Eu cred că ăla e o vrabie, a spus Ilinca. Vrabia face mult zgomot!
— Iar „cu-cuu” e porumbelul? a încercat Daria.
Atunci a apărut doamna Ana, îngrijitoarea parcului, cu o pălărie de paie și o mapă. Ea avea mereu răbdare și mereu câte o poveste mică.
— Bună, exploratoarelor! a zis ea. Văd că ascultați păsările. Vreți să învățați câteva?
Fetele au dat din cap, iar Mara și-a lipit palmele de obraji, de emoție.
Doamna Ana le-a arătat o pasăre mică, cu pieptul rotunjor, care sărea pe alee.
— Asta e o vrabie, a spus ea. Îi place să caute firimituri, dar cel mai bine e să găsească semințe, nu pungi și resturi.
Apoi a arătat spre o pasăre mai mare, gri, care pășea mândră.
— Porumbelul. Și, sus, pe crengile subțiri, vedeți o pasăre cu burtica galbenă? E o pițigoi. Cântă ca și cum ar număra: „ti-ti-ti”.
Sofia a ridicat privirea, iar ochii i-au strălucit.
— O văd! E ca o bilă galbenă!
Mara a încercat să repete cântecul: „ti-ti-ti”. Daria a făcut „cirip-cirip”. Ilinca a râs.
Pe alee, însă, se vedea și altceva: o hârtie de înghețată și un pai de plastic lângă un tufiș.
— Uite… nu e frumos, a spus Mara, cu voce mică.
Doamna Ana a dat din cap.
— Fiecare mic gest poate ajuta. Când adunăm un gunoi, păsările au mai mult loc pentru hrană și cuiburi.
Fetele au pus hârtia într-un coș obișnuit, dar Mara s-a uitat la coș și a întrebat:
— Dar unde punem plasticul? Și hârtia? Parcă sunt diferite.
Doamna Ana a zâmbit.
— Chiar sunt. Și am o idee. Dar mai întâi, am o rugăminte: în atelierul de reparații de jucării din cartier se strâng uneori capace, cutii și piese. Dacă mergeți acolo, puteți învăța cum să repari, nu să arunci.
Atelierul cu șuruburi și jucării salvate
După prânz, fetele au mers împreună la atelier. Ușa mirosea a lemn și a lipici, iar înăuntru era cald și lumină galbenă. Pe rafturi stăteau jucării care păreau obosite: o păpușă cu un nasture lipsă, un camion cu roata strâmbă, un ursuleț cu cusătura desfăcută.
În spatele mesei, domnul Matei, meșterul, purta ochelari pe vârful nasului.
— Bun venit! a spus el. Aici nu aruncăm repede. Încercăm mai întâi să reparăm.
Mara a scos din rucsac un iepuraș de pluș, cu o ureche atârnând.
— Îl cheamă Puf. Pot să-l ajut?
— Sigur, a zis domnul Matei. Uite, cu un ac mare și ață, facem câteva puncte. Nu doare, doar se îmbrățișează iar.
Daria a găsit un puzzle cu o piesă ruptă.
— Se mai poate?
— Se poate, cu un pic de carton și lipici, a răspuns meșterul. Repararea e ca o magie adevărată: e lentă și bună.
Ilinca a observat o cutie plină cu capace și bucăți de plastic.
— De ce le păstrați?
— Pentru că uneori devin roți, butoane sau decorații. Și pentru că plasticul nu trebuie să ajungă în iarbă sau în apă.
Sofia, atentă, a văzut pe pervaz o cutie cu semințe și o fâșie de hârtie pe care scria „Păsări”.
— Ce e asta?
Domnul Matei a deschis caietul și a arătat desene simple.
— Țin minte cine vine pe la geam: vrabia, porumbelul și pițigoiul. Iarna punem semințe, dar acum doar apă curată. Și, când e liniște, se aud cântecele lor.
Mara și-a lipit urechea de fereastră. Afară, un pițigoi a făcut „ti-ti-ti”. Apoi, de pe acoperiș, un porumbel a gângurit moale.
— Le recunosc! a șoptit ea, mândră.
Când iepurașul Puf a fost cusut, urechea lui stătea din nou dreaptă. Mara l-a strâns la piept.
— E ca nou! Nu a trebuit să cumpăr altul.
— Exact, a spus domnul Matei. Sobrietatea poate fi veselă. Te bucuri de ce ai, îl îngrijești, îl ajuți să mai trăiască.
La plecare, doamna Ana le aștepta afară, lângă o bancă.
— Ați învățat? a întrebat ea.
— Da! a răspuns Daria. Reparăm, nu aruncăm!
— Și recunoaștem pițigoiul! a adăugat Sofia.
Mara s-a gândit iar la coșul din parc.
— Dar cu gunoiul diferit…?
Doamna Ana a ridicat mapa.
— Tocmai asta urmează. Am vorbit cu primăria. Dacă strângem câteva idei și desenăm un semn frumos, putem avea o nouă pubelă de triere lângă locul de joacă.
Pubelele colorate și promisiunea mică
A doua zi, fetele s-au întors în parc cu foi și creioane. Vântul aducea miros de flori, iar frunzele foșneau ca niște pagini.
Au desenat trei culori: albastru pentru hârtie, galben pentru plastic și metal, verde pentru sticlă. Mara a desenat o vrabie care ținea o frunză. Ilinca a desenat un pițigoi pe o săgeată care arăta spre coș. Daria a desenat un porumbel care spunea: „Mulțumesc!”. Sofia a trasat linii drepte și frumoase, ca să fie ușor de citit.
— Să fie clar, a zis Sofia. Ca să poată și copiii mai mici.
Când au terminat, doamna Ana a lipit desenele pe un panou mic și le-a dus la intrare. După-amiază, a venit un domn cu o camionetă. A adus o pubelă nouă, împărțită în trei, cu capace colorate.
Fetele au rămas cu gura căscată. Capacele se ridicau ușor și făceau un „clac” plăcut.
— Uite! a spus Mara. Acum știm unde punem fiecare lucru!
Chiar atunci, Daria a găsit pe jos o cutie mică de suc.
— E metal? a întrebat ea.
— Dacă e doza, da, a spus Ilinca. La galben!
Sofia a ridicat un pliant căzut.
— Hârtie. La albastru.
Mara a găsit un borcănel mic, gol, lângă o bancă.
— Sticlă. La verde.
Au aruncat pe rând, cu grijă, și au închis capacele. Parcă făceau un joc cu reguli bune, iar fiecare „clac” suna ca un pas mic spre o lume mai curată.
De pe o creangă, o vrabie a ciripit repede. Un pițigoi a ținut un „ti-ti-ti” vesel. Porumbelul a gângurit ca și cum ar aproba.
— Parcă ne aplaudă, a spus Daria, chicotind.
Doamna Ana a pus mâna pe umărul Marei.
— Vedeți? Nu trebuie să facem lucruri uriașe ca să ajutăm natura. Putem repara o jucărie. Putem pune gunoiul la locul potrivit. Putem observa păsările și să le lăsăm un parc curat.
Mara a strâns iepurașul Puf și a privit pubela nouă.
— Când cresc, vreau să știu și mai multe păsări, a zis ea. Și să am grijă de ele.
Sofia a zâmbit.
— Și eu. Începem cu trei: vrabia, porumbelul, pițigoiul.
Ilinca a ridicat șapca galbenă și a salutat copacul.
— Bună, pițigoiule!
Soarele se lăsa încet, ca o pătură caldă peste parc. Fetele au plecat spre casă liniștite, cu mâinile curate și inimile pline. Știau că, a doua zi, pot face din nou un gest mic și bun. Iar planeta, ca un prieten tăcut, primea ajutorul lor cu recunoștință.
