Capitolul 1: Pătura cu stele și praful de pe drum
În zori, deșertul arăta ca o mare de cupru. Aerul mirosea a salvie zdrobită și a lemn încins, deși soarele abia se ridica. Calul ei, Nori, tropăia încet, ca și cum număra pașii. Mara Ionescu—cow-girl cu pălărie cenușie și privire liniștită—își strânse cureaua de la șa și verifică încă o dată pachetul legat în spate.
Pachetul era simplu: o pătură groasă, albastră, țesută cu stele albe. Dar pentru băiatul din așezarea minerilor, pătura aceea era mai importantă decât aurul. Iarna venea dinspre munți ca un lup flămând, iar coliba familiei lui avea ferestrele acoperite cu cârpe.
—O singură pătură, mormăi Mara, și totuși pare că duce greutatea unui vagon.
Din spatele grajdului, bătrânul Hank, proprietarul micii ferme de la marginea orașului Dry Creek, își drese glasul.
—Nu te plânge, domnișoară. Pătura aia e țesută din lână bună. Ține cald și ține promisiuni.
Mara zâmbi într-o parte.
—Promisiunile țin mai greu decât lâna. Dar am o treabă de făcut.
Hank îi întinse un bidon de apă și o pungă cu jerky.
—Drumul spre Silver Junction e scurt pe hartă și lung în viață. Ai grijă la canionul Roșu. Și la oamenii care zâmbesc prea mult.
—Oamenii care zâmbesc prea mult sunt ca șerpii: dacă-i auzi, e deja aproape, spuse Mara. Mulțumesc, Hank.
Se urcă în șa cu o mișcare sigură. Nori porni, iar praful se ridică în urma lor ca un nor subțire.
Pe măsură ce Dry Creek rămânea în urmă, liniștea se adâncea. Doar vântul fluiera printre ierburi, iar din când în când o pasăre tăia cerul cu o umbră rapidă. Mara își lăsă gândurile să curgă: băiatul, pătura, promisiunea. Încrederea era un lucru fragil în Vest—se rupea ușor, dar când o aveai, te ținea drept în mijlocul furtunii.
La prânz, se opri lângă un bolovan, unde un copac mic se încăpățâna să trăiască. Scoase pătura doar cât să vadă stelele cusute. Îi trecu degetele peste ele, ca și cum ar număra pașii până la destinație.
—Ține-te bine, șopti ea. N-o să te lase nimeni în drum.
Nori pufni, ca și cum ar fi fost de acord.
Când porni din nou, din depărtare se auzi un clinchet de potcoave care nu erau ale lor. Mara își încetini calul și își ridică privirea. O siluetă venea dinspre nord, un bărbat pe un cal negru, cu pălăria trasă pe ochi.
—Bună ziua, doamnă, strigă el, apropiindu-se prea direct. Drum lung?
—Depinde ce cauți pe el, răspunse Mara calm, cu mâna aproape de șnurul lasso-ului.
Bărbatul zâmbi larg, prea larg. Și Mara își aminti vorbele lui Hank.
Capitolul 2: Zâmbetul prea larg și podul de frânghie
Bărbatul se opri la câțiva pași, suficient de aproape încât Mara să-i simtă mirosul de tutun.
—Numele meu e Cole, spuse el. Mă întrebam dacă n-ai văzut pe aici o… cum să-i zic… o încărcătură frumoasă.
Mara își miji ochii.
—Am văzut doar praf, piatră și un om curios.
Cole râse scurt.
—Curios? Eu zic atent. Vestul e plin de oameni care își pierd lucruri. Uneori le găsesc alții.
—Uneori, „alții” își găsesc probleme, spuse Mara.
Tăcerea dintre ei fu tăiată de un vânt aspru. Nori își mișcă urechile, neliniștit. Cole își trecu limba peste buze, ca și cum ar fi gustat o idee.
—Nu vreau ceartă, doamnă. Doar întreb.
—Atunci ai întrebat, ai primit răspuns, și acum ai drum înapoi.
Cole o privi o clipă, apoi se întoarse cu un gest teatral.
—Să-ți fie ziua ușoară. Și pachetul… bine legat.
Mara îl urmă până când deveni un punct. Abia atunci își dădu drumul la aer.
—Nori, azi n-avem chef de prieteni noi, îi șopti calului. Mai ales de cei care își numără norocul în buzunarele altora.
Drumul cobora spre canionul Roșu. Rocile erau aprinse, ca niște cărbuni uriași. În jos se auzea un râu subțire, grăbit, ascuns între pereții de piatră. Singura trecere era un pod de frânghie, vechi, cu scânduri care scârțâiau chiar și în tăcere.
Mara se opri înainte de pod. Îl studia cu atenție: frânghiile erau roase pe alocuri, iar nodurile păreau făcute de cineva care se grăbise.
—Dacă trecem, trecem cu cap, spuse ea.
Coborî din șa și îl conduse pe Nori de căpăstru. Primii pași pe scânduri fură ca niște lovituri în tobe: scârț—scârț—scârț. Podul se legăna ușor, ca o barcă. Mara își ținu privirea înainte, nu în jos, deși râul îi șoptea periculos printre pietre.
La jumătatea podului, o scândură se lăsă brusc sub greutatea lui Nori. Calul își trase piciorul înapoi, speriat.
—Hei, ușor! Sunt aici, îi spuse Mara, cu voce joasă, de parcă ar fi vorbit cu un copil.
Se aplecă rapid, scoase un cuțit mic și o bucată de frânghie din desagă. În timp ce podul se mișca sub ea, își înnodă frânghia în jurul scândurii slăbite și o strânse de una dintre bare. Nodul ieși drept și tare, ca o promisiune.
—Asta e, băiat bun. Încă trei pași.
Nori pufni și ascultă. Ajunseră pe partea cealaltă cu inima bătând ca un galop.
Mara își trecu palma pe gâtul calului.
—Curajul nu e să nu-ți fie frică, Nori. E să mergi înainte, chiar dacă ți se clatină podul.
Când se pregătea să urce din nou în șa, un sunet metalic veni dinspre stânci—ca un clopoțel lovit de vânt. Mara îngheță. Nu era vântul.
Un glonț izbi o piatră la câțiva metri, sărind scântei. Mara se aruncă în spatele unui bolovan, trăgându-l pe Nori după ea.
—Cole, șopti ea, fără să-l vadă încă. Zâmbetul tău a venit mai repede decât aș fi vrut.
Capitolul 3: Praful, focul și capcana din canion
Din vârful unei stânci, două siluete se mișcară. Una ținea o pușcă. Cealaltă făcea cu mâna, de parcă ar fi salutat la un spectacol.
—Doamnăăă! strigă o voce. N-am zis eu că Vestul e plin de oameni care pierd lucruri?
Mara își lipi spatele de piatră și își păstră calmul, ca și cum liniștea ei ar fi fost o armă.
—Dacă vrei să negociezi, dă jos pușca.
Răspunsul fu un râs. Un alt glonț lovi mai sus, nu ca să o nimerească, ci ca să o sperie. Mara își strânse maxilarul.
—Nu vor să tragă, își spuse. Vor să mă împingă înapoi pe pod. Sau să mă țină aici până mă predau.
Se uită la podul de frânghie. În urmă, era canionul și podul șubred. Înainte, o potecă îngustă, cu stânci care ofereau acoperire, dar și capcane. Dacă ar fi încercat să treacă în fugă, ar fi fost un țintar viu.
Mara își scoase pălăria ușor și o ridică deasupra bolovanului, ca și cum ar fi scos capul. Un glonț șuieră și îi găuri borul. Mara o trase înapoi, cu un zâmbet mic.
—Bun. Trag la mișcare.
În desagă avea o oglindă mică, crăpată la colț, folosită pentru bărbierit când era pe drum. O scoase și o orientă astfel încât să vadă reflexia stâncilor. În oglindă, Cole și tovarășul lui păreau mai aproape decât în realitate. Cole stătea sprijinit, prea încrezător. Celălalt, un tip slab cu vestă, își schimba poziția nerăbdător.
—Doi, își spuse Mara. Dacă îi separ, am șanse.
Își desfăcu lasso-ul cu mișcări rapide și tăcute. Apoi, cu un gest brusc, aruncă o pietricică pe potecă, în dreapta. Pietricica lovi ceva metalic. Se auzi un clinchet, apoi un „clic” ascuțit.
—Ce naiba? strigă tovarășul lui Cole.
Din pământ se ridică o capcană veche pentru animale, ruginită, declanșată de pietricică. Nu era periculoasă pentru ei, dar zgomotul îi făcu să se întoarcă instinctiv.
Mara profita. Sări din spatele bolovanului și alerga spre o stâncă mai aproape, în zigzag, exact cum o învățase cândva un soldat bătrân care îi datora un favor. Un glonț îi trecu pe lângă umăr, fierbinte ca un țânțar.
Ajunsă la stâncă, Mara își aruncă lasso-ul. Frânghia zbură în aer ca un șarpe îmblânzit și se prinse de un pinten de piatră. Trase tare. O bucată de piatră se desprinse și căzu cu zgomot, rostogolindu-se pe pantă.
Cole se feri din reflex, iar în acea clipă Mara urlă:
—Nori! Acum!
Calul, antrenat să o asculte la semnale scurte, porni pe potecă, trăgând după el pachetul și ridicând un nor gros de praf. Mara se lipi de pământ. Praful se ridică între ea și bandiți ca o cortină.
—Nu-l lăsa să treacă! strigă Cole.
Dar praf în ochi însemna că nu vedeau bine. Nori trecu ca o săgeată către o zonă cu tufișuri. Mara alergă după el, respirând nisip și foc.
Ajunse la cal tocmai când Cole cobora de pe stâncă, înjurând. Mara nu avea timp de dueluri frumoase ca în povești. Avea o pătură de dus și o promisiune de ținut.
Se urcă în șa, trase frâiele și porni într-un galop scurt spre ieșirea din canion. Un glonț îi lovi tocul de piele de la șa, făcându-l să sară. Mara se aplecă și strigă:
—Ține-te, Nori!
Ieșirea din canion se deschise într-o vale. În depărtare, un nor negru se ridica—fum. Cineva ardea ceva. Mara simți un nod în stomac.
—Dacă fumul vine din Silver Junction… n-avem voie să întârziem.
Capitolul 4: Furtuna uscată și orașul fără zâmbete
Vântul se întări după-amiază, împingând o furtună uscată de praf. Mara își acoperi gura cu o eșarfă și își strânse ochii. Nori înainta cu capul jos, ca și cum ar împinge aerul.
Când zări în sfârșit clădirile din Silver Junction, nu simți ușurare, ci neliniște. Strada principală era prea tăcută. Ușile erau închise. Un semn de la saloon se legăna scârțâind, singurul care părea să aibă chef de vorbă.
Mara opri în fața biroului șerifului. Pe trepte stătea un băiat, slab, cu părul ciufulit și genunchii juliți, strângând la piept o cutie de lemn.
—Ești… Mara? întrebă el, ridicând privirea.
—Depinde cine întreabă, spuse ea, coborând din șa.
—Eu sunt Toby. Hank a trimis vorbă. Mama… mama zicea că o să vii.
Vocea lui se frânse la final. Mara își înmuiă privirea.
—Am venit. Unde e mama ta?
Toby arătă spre o casă mică, la marginea orașului. Din horn ieșea fum, dar nu ca fum de mâncare. Era gros și amar.
Mara își strânse pumnii.
—Rămâi aici, Toby. Și nu te juca de-a eroul azi.
—Dar… eu pot ajuta! spuse băiatul, încercând să pară curajos.
Mara se aplecă la nivelul lui.
—Știu. Tocmai de-aia te rog să mă ajuți altfel: ai încredere în mine și ascultă. Curajul are mai multe forme.
Toby înghiți în sec și dădu din cap.
Mara își legă Nori de un stâlp și porni spre casă. Pe drum, văzu urme proaspete de cai. Și urme de pași grei. Într-un colț, o cutie de muniție goală. Aerul mirosea a fum și a teamă.
Ajunse la ușă și auzi voci.
—Unde e pătura? spuse o voce cunoscută, prea veselă. Cole.
—N-avem nimic pentru voi! strigă o femeie, tremurat, dar încăpățânat.
Mara împinse ușa dintr-o lovitură. Înăuntru, lumina era roșiatică de la o lampă. Cole stătea lângă masă, iar tovarășul lui răscolea un dulap. Femeia, cu fața murdară de funingine, ținea o tigaie ca pe o armă.
Cole își întoarse capul, zâmbind.
—Uite cine-a ajuns. Doamna cu promisiuni.
Mara își ridică mâinile încet, ca să pară calmă.
—Ai dat ocol ca să ajungi înaintea mea.
—Am avut un drum mai scurt prin lăcomie, spuse Cole. Dă pachetul și plecăm. Simplu.
Mara îl privi drept în ochi.
—Nu e al tău.
—Tot ce pot lua devine al meu, zise Cole, și își apropie pușca de umăr.
Mara își măsură distanța până la ușă, până la masă, până la lampă. Văzu uleiul care se prelingea puțin pe marginea lămpii. Văzu perdeaua subțire. Văzu cum tovarășul lui Cole stătea cu spatele, neatent.
Și atunci, în loc să se arunce la pușcă, Mara făcu altceva: își lăsă vocea să curgă liniștit.
—Cole, tu nu vrei pătura. Tu vrei să simți că poți. Dar adevărul e că alergi după lucruri mici ca să nu te uiți la golul din tine.
Tovarășul lui Cole se opri, confuz. Cole își încreți fruntea.
—Ce-ai spus?
—Am spus că un om puternic nu are nevoie să sperie o femeie și un copil pentru o bucată de lână.
Cole făcu un pas înainte, enervat. Exact pasul pe care Mara îl aștepta.
Cu o mișcare rapidă, Mara lovi lampa cu cotul. Lampa se răsturnă, uleiul se împrăștie și flacăra se întinse pe podea ca o limbă. Fumul se ridică instantaneu.
—La pământ! strigă Mara femeii.
În haos, Cole își duse mâna la ochi, orbit de fum. Mara sări peste masă, îl apucă de încheietură și îi împinse țeava puștii în sus. Se auzi o împușcătură, glonțul intră în tavan. Tovarășul lui Cole se întoarse speriat, dar Mara îi aruncă tigaia femeii—nu în el, ci în picioarele lui. Tigaia lovi podeaua cu zgomot, iar tipul tresări și se împiedică.
—Ieșiți! strigă Mara.
Femeia se grăbi afară. Mara îl lovi pe Cole cu genunchiul în coaste, cât să-l facă să scape arma. Apoi îi înfășură lasso-ul peste brațe, strângându-l cu o viteză care îl făcu să înjure.
—Nu ești singură? spuse Cole printre dinți.
—Ba da, zise Mara, trăgând nodul. Dar uneori e de ajuns.
Capitolul 5: Stelele pe umeri și încrederea câștigată
În stradă, oamenii ieșeau din case, atrași de fum și de zgomot. Cineva aduse o găleată cu apă. Focul din casă era mic, mai mult sperietură decât dezastru, dar fumul se rostogolea pe ușă ca un animal supărat.
Mara îl târî pe Cole afară și îl împinse în genunchi. Tovarășul lui încercă să fugă, dar Toby—care nu ascultase până la capăt—îi sări în cale cu cutia de lemn în brațe, ca un berbec mic.
—Stai! strigă băiatul, cu vocea subțire.
Bărbatul se opri surprins. În clipa aceea, șeriful—un om lat, cu mustață și ochi obosiți—apăru din spatele saloon-ului, cu pistolul ridicat.
—Mâinile sus! Acum! urlă el.
Tovarășul lui Cole ridică mâinile, murmurând ceva despre „copii nebuni”. Șeriful îl încătușă repede, apoi se apropie de Mara.
—Doamnă, cine ești și ce-ai făcut cu orașul meu? întrebă el, încercând să pară sever, dar cu un colț de gură ridicat.
Mara își scutură praful de pe mâini.
—Am adus o pătură. Și am stricat o petrecere.
Șeriful privi la Cole legat și apoi la casa afumată.
—Mă cheamă șerif Dalton. Și se pare că îți datorez mulțumiri.
Femeia, mama lui Toby, se apropie. Avea ochii roșii de la fum și de la emoție.
—Ești Mara… Mulțumesc. Credeam că… credeam că ne iau tot.
Mara își dezlegă pachetul din spatele lui Nori. Când pătura albastră cu stele se desfăcu, părea că cerul nopții a coborât în mijlocul străzii prăfuite. Toby își întinse mâinile, de parcă se temea că va dispărea.
—E… frumoasă, șopti el.
Mara i-o așeză pe umeri. Pătura îl înghiți aproape, dar stelele îi rămăseseră la vedere.
—Ține de cald, zise ea. Și ține minte: încrederea se poartă la fel. O primești, o păstrezi și o dai mai departe.
Toby o privi cu o seriozitate de om mare.
—Mi-ai zis să am încredere în tine. Am avut. Și… n-a fost rău.
Mara râse scurt.
—Uneori e chiar bine.
Șeriful îi făcu semn către biroul lui.
—Poți să-mi spui cum ai știut că se vor opri aici?
Mara își puse pălăria găurită pe cap și o potrivi.
—N-am știut. Am ghicit. Cole nu caută doar lucruri. Caută oameni slabi. Iar aici erau mulți speriați. Așa că a venit.
Șeriful dădu din cap, înțelegând.
—O să-i țin în celulă. Și… dacă ai nevoie de ceva, Silver Junction nu uită.
Mara își strânse șaua și își verifică din nou curelele. Deși era obosită, simțea în piept o căldură curată—nu de la soare, ci de la faptul că promisiunea fusese ținută.
Mama lui Toby îi întinse o pungă cu câteva monede și o bucată de plăcintă învelită în pânză.
—Nu e mult, dar e din inimă.
Mara ridică palma.
—Păstrează monedele. Plăcinta… plăcinta o să ajungă la destinație.
Toby râse, iar râsul lui sună ca o ușă deschisă.
Capitolul 6: Un nou drum sub același cer
Seara coborî peste Silver Junction cu o răcoare care mușca, dar acum coliba avea stele pe umeri. Focurile din curți ardeau domol, iar oamenii vorbeau mai tare decât înainte, ca și cum își aminteau brusc că au voce.
Mara stătu o clipă la marginea orașului. Nori păștea puțin, mulțumit. Pălăria ei avea o gaură, iar asta o făcea să zâmbească—un suvenir prost, dar amuzant.
Toby alergă spre ea, cu pătura strânsă acum pe el ca o mantie.
—Mara! strigă. O să mai vii?
Mara își sprijini mâna pe coama lui Nori și se gândi la drumurile care nu se terminau niciodată, doar se schimbau.
—Poate, spuse ea. Vestul e mare, iar promisiunile găsesc mereu oameni. Dar tu… ai grijă de mama ta. Și ai grijă de tine.
—O să fac. Și… o să am încredere mai des, zise Toby, apoi adăugă repede: Dar nu în Cole.
Mara râse.
—Asta e înțelepciune, nu doar încredere.
Șeriful Dalton se apropie și îi întinse un mic bilet.
—Am scris pentru tine o recomandare. Înspre nord e o rută de turmă, iar crescătorii caută oameni de încredere. Ai mână bună și cap limpede.
Mara luă biletul, îl împături și îl puse în buzunar.
—Mulțumesc, șerif. Un nou început, nu?
—În Vest, fiecare dimineață e un nou început, spuse Dalton.
Mara încălecă. Nori ridică capul, gata.
—Noapte bună, Silver Junction, zise ea. Să vă țină stelele de cald.
—Noapte bună! strigară câțiva oameni.
Toby ridică mâna și flutură pătura, iar stelele cusute prinseră lumina felinarelor pentru o clipă, ca și cum ar fi clipit.
Mara porni la trap, apoi la pas, lăsând orașul în urmă. Drumul din față era întunecat, dar nu gol. Cerul se umpluse de stele adevărate, iar ea știa acum că unele promisiuni, odată împlinite, deschid uși către altele.
În liniștea nopții, Mara îi șopti lui Nori:
—Hai, băiete. Ne așteaptă un drum nou. Și de data asta, poate, o să fie mai mult decât o pătură de dus. Poate o să fie o poveste de început.
