Capitolul 1: Curtea din spatele școlii
În spatele școlii, acolo unde gardul se înclină puțin și iarba crește ca și cum ar avea secrete, Mara și Daria își făceau de obicei temele la umbră. Aveau amândouă unsprezece ani și o răbdare care le salva din multe încurcături. Mara era calmă, cu un zâmbet care apărea chiar și când se rupea elasticul de la mapă. Daria era mai iute, cu idei care țopăiau ca mingile de ping-pong.
În ziua aceea, curtea mirosea a ploaie veche și a cretă. Un vânt ușor legăna tufele din colț, acolo unde nimeni nu se ducea, fiindcă era „colțul plictisitor”. Doar că, dintr-odată, colțul plictisitor nu mai părea plictisitor deloc.
Pe lângă zidul vechi al magaziei, crescuseră liane groase, verzi, ca niște funii. Se adunau într-un fel de perdea, cu frunze late, lucioase. Din spatele lor venea un foșnet ciudat, ca o șoaptă de hârtie.
— Ai văzut? a zis Daria, împingându-și o șuviță după ureche. Asta n-a fost aici ieri.
Mara a privit atent. Ochii ei mergeau încet, ca o lanternă care verifică tot.
— Poate a crescut după ploaie, a spus ea. Plantele fac asta. Își văd de treabă.
— Da, dar… pare ca o perdea. O perdea de junglă. Și dincolo… e ceva.
Mara și-a strâns caietele în brațe.
— Hai să nu ne băgăm fără să știm. Întâi ne uităm, apoi decidem.
Daria a ridicat din sprâncene, ca și cum asta era un plan prea serios pentru o după-amiază, dar i-a plăcut.
Au mers încet. Pământul era umed și lipicios. Pe tălpi li se lipeau frunze și câte o pietricică. Când au ajuns la liane, Mara a simțit un fior de curiozitate. Nu era frică, ci ceva ca un clopoțel mic în piept: „Ce e acolo?”
— Dacă e un cuib de viespi? a șoptit Daria.
— Atunci nu îl supărăm, a răspuns Mara. Ne uităm fără să atingem.
Au rămas la un pas distanță. Vântul a mișcat perdeaua de frunze și, pentru o secundă, s-a văzut întuneric dincolo. Nu un simplu întuneric, ci unul care părea… adânc. Ca o gură de peșteră.
— Mâine aduc o lanternă, a zis Daria, cu vocea tremurând de entuziasm. Și un băț. Pentru… știi tu.
— Și eu aduc sfoară, a spus Mara, gândindu-se la toate filmulețele cu exploratori. Dacă intrăm, să putem ieși.
Daria a râs scurt.
— Uau, Mara, tu chiar te pregătești ca pentru expediție.
— Prudența e tot un fel de curaj, a zis Mara, calmă. Curaj cu cască.
Daria a clipit, apoi a râs și mai tare.
— Curaj cu cască! Bine, șefa expediției.
Au plecat spre casă, dar pe tot drumul, gândul lor rămânea agățat de perdeaua de liane, ca un fir de iarbă prins de șiret.
Capitolul 2: Kitul de exploratoare
A doua zi, au venit mai devreme. Curtea era încă liniștită. Păsările făceau gălăgie în copaci, ca niște vecine curioase.
Daria a scos din rucsac o lanternă mică, cu abțibilduri cu stele. A mai scos un băț lung, cam strâmb.
— L-am găsit în spatele blocului. E un pic… artistic, a zis ea.
Mara a scos o sfoară, un carnețel și un creion. A mai adus și două cleme de birou.
— Pentru ce sunt clemele? a întrebat Daria.
— Pentru semne. Dacă ne rătăcim… prindem de frunze. Sau de… orice.
Daria a ridicat un deget.
— Și eu am adus… biscuiți. Pentru energie. Aventura cere carbohidrați.
Mara a aprobat din cap, foarte serioasă.
— Ești o vizionară.
Au ajuns la liane. Perdeaua părea și mai deasă. Frunzele străluceau în lumina dimineții. Mara a observat ceva: pe unele tulpini erau zgârieturi fine, ca niște urme de unghii sau de gheare.
— Cine a trecut pe aici? a murmurat ea.
Daria a apropiat lanterna, deși era zi.
— Poate pisica doamnei Rodica. Aia care se uită la toți ca la seriale proaste.
Mara a zâmbit.
— Sau un arici. Aricii sunt serioși. Nu lasă autografe.
Au făcut un pas mai aproape. Mara a legat sfoara de un stâlp mic de metal, lângă magazie. A strâns nodul bine.
— Asta e baza noastră. Nu intrăm fără fir.
Daria a dat din cap, impresionată.
— Baza „Perdeaua Verde”.
Mara a ridicat bățul Dariei și a împins ușor lianele. Frunzele au foșnit, ca niște pagini întoarse. Aerul de dincolo era mai rece. A venit și un miros ciudat: a pământ curat și a mentă, ca dintr-un ceai.
— Nu atinge cu mâna, a spus Mara. Dacă sunt iritante?
Daria a făcut o grimasă.
— Mereu îmi strici planurile de a face prostii. Dar, ok.
Mara a împins din nou, făcând o deschizătură cât să se strecoare. Întunericul de dincolo s-a luminat puțin când Daria a îndreptat lanterna.
Și atunci au văzut: nu era o peșteră. Era un coridor îngust de verdeață, ca un tunel făcut din plante. Pe jos, nu era noroi, ci un fel de podea de frunze uscate, moale ca o pătură. Deasupra, lianele se încurcau și formau o boltă.
— Mara… a zis Daria încet. Asta e… o chestie.
— E o chestie foarte interesantă, a răspuns Mara. Și noi o explorăm… cu cap.
Au intrat încet, ținând sfoara între ele. Mara în față, Daria în spate cu lanterna. Pășeau fără grabă, ascultând. Se auzea picurat, de parcă undeva o frunză ținea un ceas de apă.
La câțiva pași, tunelul s-a lărgit. Acolo era o mică „cameră” verde. În mijloc, pe un butuc, stătea o cutie de metal ruginită.
Daria s-a apropiat, dar Mara i-a pus o mână pe braț.
— Întâi verificăm. Poate e ascuțită. Poate e cu cuie. Poate e… cu șerpi imaginari.
Daria a înghițit.
— Șerpi imaginari sunt cei mai periculoși, că apar fix când nu te aștepți.
Mara a folosit bățul, a împins ușor cutia. Nu s-a mișcat nimic. Apoi a deschis capacul cu vârful bățului.
Înăuntru era un caiet mic, învelit în plastic, și o busolă veche, cu acul tremurând.
— Un jurnal! a șoptit Daria. Suntem în film!
Mara a luat caietul cu grijă. Pe copertă scria, cu litere tremurate: „Pentru cei care caută dincolo de perdea”.
Capitolul 3: Jurnalul și regula de aur
S-au așezat pe podeaua de frunze. Mara a deschis jurnalul cu grijă, ca și cum ar fi fost un animal mic speriat.
Primele pagini erau pline de desene: hărți simple, săgeți, frunze lipite cu bandă. Și scris, cu pix albastru:
„Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ești curios. Curiozitatea e bună. Dar fără prudență, curiozitatea devine necaz cu picioare.”
Daria a făcut ochii mari.
— Cine scrie așa? „Necaz cu picioare” e genial.
Mara a continuat să citească.
„Tunelul de liane apare când plouă mult. E ca o ușă. Nu e periculos dacă respecți regula de aur: intri doar dacă ai fir de întoarcere și dacă nu ești singur.”
Mara a ridicat privirea spre sfoara lor, care se întindea înapoi până la stâlp.
— Bine, suntem în regulă, a spus ea.
Daria și-a mușcat buza, încercând să pară serioasă.
— Deci suntem… exploratoare oficiale. Cu certificat de prudență.
În jurnal erau și avertismente: „Nu rupe lianele.” „Nu striga.” „Nu lua nimic fără să lași ceva în schimb.” Și, pe o pagină, cineva desenase o perdea mare de liane, iar în spate un cerc luminos.
— Asta e ținta, a zis Mara. Dincolo de perdea. Trebuie să ajungem acolo.
Daria a arătat cu degetul la o săgeată.
— Uite, zice să mergem după sunetul de apă. Auzi?
Au ascultat. Într-adevăr, undeva, mai departe, se auzea un susur subțire, ca un râs mic.
Mara a închis jurnalul.
— Îl luăm cu noi, dar îl punem la loc când plecăm.
Daria a dat din cap, apoi s-a ridicat și a făcut o reverență exagerată spre tavanul de liane.
— Mulțumim, domnule sau doamnă Jurnal.
Tunelul continua. Pe pereți, frunzele aveau urme de lumină, ca și cum cineva ar fi atins cu un creion fosforescent. Daria ținea lanterna, dar uneori nu mai era nevoie: aerul părea să strălucească puțin, ca după ce stingi lumina și încă vezi dungi verzi.
După câțiva metri, au ajuns la o zonă unde podeaua de frunze era acoperită cu bețe subțiri, ca niște capcane de scrâșnit. Daria a pus piciorul și un băț s-a rupt, făcând un „crac!” foarte clar.
Amândouă au înghețat.
— Nu striga, a șoptit Mara, deși nimeni nu striga.
Din tavan a căzut praf de frunză. Un gândac lucios a fugit.
Daria a zâmbit vinovat.
— Ups. Am activat alarma naturii.
Mara a scanat podeaua.
— Mergem pe margine. Pas mic. Călcăm pe frunzele moi, nu pe bețe.
Au traversat încet, ca și cum ar fi jucat „podeaua e lavă”, doar că lava era… „bețe care pocnesc”.
Când au ieșit din zona aceea, Daria a expirat.
— Asta chiar a fost aventură.
Mara a zâmbit.
— Și încă nici n-am ajuns la perdeaua mare.
Capitolul 4: Ploaia care prinde în capcană
Susurul de apă a devenit mai puternic. Tunelul s-a deschis într-un loc ca o mică poiană, dar acoperită de liane. În mijloc era o băltoacă limpede, ca o oglindă. Dintr-o frunză mare curgea apă picătură cu picătură, ca un robinet natural.
Daria s-a aplecat.
— Pot să ating?
Mara a ridicat un deget.
— Doar cu vârful. Și nu bei. Nu știm.
Daria a atins apa și a tresărit.
— E rece! Ca limonada uitată în frigider.
Mara a observat ceva pe margine: o bucată de panglică roșie, prinsă de o liană, ca un semn. A prins și ea o clemă de birou pe o frunză, lângă panglică.
— Semn de întoarcere, a spus ea. În caz că se schimbă tunelul.
— Tunelul se poate schimba? a întrebat Daria, brusc serioasă.
Mara și-a strâns rucsacul.
— Dacă e ca o ușă, poate se mișcă. Plantele nu stau la poză.
Chiar atunci, deasupra lor s-a auzit un pocnet. Apoi altul. Și, înainte să zică ceva, au simțit picături reci pe cap.
— Ploaie! a zis Daria, ridicând lanterna ca pe o torță.
Dar ploaia nu venea din cer. Venea din liane, din frunze, din tot acoperișul verde, ca și cum tunelul storcea apă.
Foșnetul s-a întețit. Perdeaua din spate, pe unde intraseră, s-a mișcat ca o cortină grea. Mara a auzit sunetul inconfundabil al frunzelor lipite una de alta, când se strâng.
— Daria, firul! a spus ea.
Sfoara s-a întins brusc. Ca și cum ceva o trăgea înapoi. Mara a apucat-o cu ambele mâini.
— Se strânge intrarea, a zis ea, calmă, dar cu o scânteie în voce. Nu intrăm în panică. Urmăm sfoara și mergem înapoi.
Daria a înghițit.
— Firul e ud. Îmi alunecă!
Mara a făcut un nod mic la mijloc și i l-a dat Dariei.
— Ține de nod. Așa nu-ți fuge.
Au început să se întoarcă. Dar tunelul părea mai lung. Sau poate doar inimile lor băteau mai tare și timpul se întindea.
În zona cu bețele care pocneau, acum totul era ud. Bețele se lipeau de frunze și nu mai crăpau, dar podeaua era alunecoasă.
Daria a alunecat puțin. Mara a prins-o de cot.
— Încet, a spus Mara. Pas mic. Umeri jos. Respiri.
— Tu vorbești ca o aplicație de meditație, a mormăit Daria, dar vocea ei s-a liniștit.
Au ajuns la clema pe care o pusese Mara. Era încă acolo. Apoi la panglica roșie. Semnele funcționau. Mara a simțit curajul crescând, ca un foc mic.
— Vezi? a zis ea. Avem traseu.
În față, perdeaua de la intrare se vedea doar ca o pată verde, tot mai densă. Sfoara ducea spre ea, dar frunzele se lipiseră, aproape ca o împletitură.
Daria a ridicat bățul.
— O împing?
Mara a privit atent. Nu voia să rupă nimic.
— Nu lovi. Împinge ușor. Și dacă nu se deschide, căutăm altă ieșire. Jurnalul zicea că tunelul e o ușă. Ușile au și chei… sau mânere.
Daria a împins cu bățul. Lianele au cedat un pic, apoi s-au strâns la loc, ca o pernă elastică.
— Nu vrea, a zis Daria, cu o grimasă.
Mara a inspirat.
— Atunci mergem înainte. În jurnal era cercul luminos. Poate ăla e o altă ieșire. Căutăm dincolo de perdea… dar acum e și mai important.
Daria a clipit.
— Deci, ca să ieșim, trebuie să mergem mai adânc?
— Uneori, da, a spus Mara. Dar nu ne aruncăm. Mergem atent.
Și au pornit înainte, spre susurul care devenea, încet, un mic cântec.
Capitolul 5: Dincolo de perdeaua de liane
Tunelul s-a schimbat. Frunzele au devenit mai mari, cu nervuri ca niște drumuri pe hartă. Aerul mirosea a mentă și a coajă de portocală, de parcă cineva făcuse un ceai pentru pădure.
Daria își ținea lanterna aproape de piept.
— Dacă găsim un jaguar? a șoptit ea.
Mara a ridicat din umeri.
— Îl întrebăm politicos dacă are program de vizite.
Daria a râs scurt, apoi a tăcut. În față se vedea ceva: o perdea și mai groasă de liane, dar nu verde închis, ci cu fire aurii printre ele, ca niște ațe de lumină.
Susurul de apă era chiar acolo. Și, dincolo de perdea, se vedea o lumină caldă, ca după-amiaza într-o cameră cu perdele subțiri.
Mara a simțit un nod de emoție, dar și o liniște. Ca și cum locul îi spunea: „Dacă ai ajuns până aici, ești pregătit.”
— Ăsta e momentul, a zis Daria, încercând să fie curajoasă. Mergi tu prima?
Mara a dat din cap.
— Da. Și tu ții firul. Dacă simți că se întâmplă ceva, mă tragi încet. Nu brusc.
Daria a prins sfoara cu ambele mâini.
— Promit. Tracțiune civilizată.
Mara a apropiat bățul și a ridicat lianele, fără să le rupă. A căutat cu vârful un loc unde se desfac natural. A simțit o adiere caldă și un miros de pâine proaspătă, deși nu avea niciun sens.
— Uau… a murmurat ea.
Apoi a făcut un pas.
Lianele au alunecat pe umerii ei, ca o capă de frunze. Și, dintr-odată, a ieșit într-un loc mic, rotund, ca o cameră secretă.
Nu era junglă. Era… un fel de grădină ascunsă. În mijloc era o masă veche de lemn, cu două scaune. Pe masă, o cutie cu creioane colorate și o cană cu apă. Pe un perete de liane era prinsă o plăcuță de lemn, scrisă cu marker:
„Colțul Curajoșilor Prudenți”.
Daria a apărut și ea, ținând lianele ca pe niște draperii.
— Asta… asta e ca un club! a zis ea, cu ochii strălucind.
În colț, un motan tărcat stătea ghemuit. Se uita la ele de parcă le așteptase. A căscat lung și a scos un „mrrp” leneș.
— Jaguarul, a șoptit Daria. Varianta de bloc.
Motanul s-a ridicat și a mers spre masă. A atins cu laba jurnalul lor, ca și cum ar fi zis: „Știu povestea.”
Mara s-a apropiat de plăcuță. Sub text era o listă de reguli, scrise cu litere mari:
1. „Nu intri singur.”
2. „Nu strici nimic.”
3. „Nu iei nimic fără să lași ceva bun.”
4. „Dacă ți-e frică, spui. Dacă ești curajos, tot spui.”
5. „Râsul e permis, dar nu pe seama altuia.”
Daria a citit și a dat din cap.
— Asta e cel mai corect club din lume.
Mara a deschis jurnalul la ultima pagină. Era un spațiu gol, cu o întrebare:
„Tu ce ai făcut curajos azi?”
Mara a luat un creion și a scris: „Am mers mai departe când era mai sigur să mă opresc, dar am făcut-o cu fir de întoarcere.”
Daria a scris dedesubt: „Am ascultat, chiar dacă voiam să mă arunc înainte. Și am adus biscuiți.”
Motanul a miaunat, ca o aprobare.
Mara a privit în jur. Lumina părea să vină din frunze, ca din niște lampioane naturale. Nu era magie stridentă. Era o magie mică, ca atunci când găsești o monedă în buzunarul unei geci vechi.
— Deci asta era dincolo de perdea, a spus Mara. Un loc care te învață să explorezi… în siguranță.
Daria a atins plăcuța cu degetele.
— Și să nu te crezi invincibil. Doar atent.
Mara a zâmbit.
— Exact. Curaj cu cască.
Capitolul 6: Întoarcerea și râsul ușor
Au stat puțin, cât să își tragă sufletul. Au băut câte o înghițitură din cană, doar după ce Mara a verificat că e apă limpede și că nu miroase ciudat. Motanul a încercat să fure un biscuit și Daria i l-a dat, cu un aer de negociatoare importantă.
— Îți dăm unul, dar ne conduci afară, da? a zis ea.
Motanul a tors, apoi s-a ridicat și a mers spre perdeaua aurie. S-a strecurat prin liane cu o ușurință de expert.
Mara a luat jurnalul și l-a pus înapoi în cutia de metal din camera verde, cum promisese, când au trecut iar prin tunel. A mai lăsat și o clemă de birou în cutie, „ca să avem ceva de dat la schimb”, cum scria regula.
Ploaia din tunel se oprise. Perdeaua de la intrare, cea care se strânsese, acum era mai moale. Sfoara ducea direct spre stâlp.
— Vezi? a zis Mara. Totul se așază dacă nu te grăbești.
Daria a strâns lanterna.
— Data viitoare, aduc și un prosop. Pentru… junglă urbană.
Au ajuns la intrare. Lianele au foșnit și s-au deschis, de parcă recunoșteau pașii lor. Au ieșit în curtea școlii, unde soarele strălucea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Doar că, atunci când s-au întors să mai privească, perdeaua de liane era din nou doar o tufă obișnuită, cu câteva frunze obosite. Nicio boltă. Nicio ușă.
Daria a clipit de două ori.
— Deci… ori am visat, ori curtea noastră are un club secret.
Mara și-a pus sfoara în rucsac.
— Nu contează. Știm ce am învățat. Și data viitoare, nu intrăm dacă nu suntem pregătite.
Daria s-a uitat spre colțul plictisitor, care nu mai părea plictisitor deloc.
— Mara… crezi că motanul e șeful clubului?
Mara a ridicat din umeri, calmă.
— Posibil. Are aer de director. De director care doarme.
În clipa aceea, motanul tărcat a apărut pe zidul magaziei, ca și cum ar fi fost acolo tot timpul. A privit spre ele, a căscat exagerat și a scos un „mrrp” care suna a: „Ați întârziat.”
Daria s-a uitat la Mara și a izbucnit în râs. Un râs ușor, ca o frunză care se desprinde și plutește. Mara a râs și ea, încet, până când râsul lor s-a amestecat cu ciripitul păsărilor și cu liniștea curții.
Și, pentru prima dată, colțul plictisitor a părut cel mai bun loc din lume, atâta timp cât îl explorezi cu grijă.
