Capitolul 1 – Prima zăpadă din curte
Era o după-amiază de iarnă, iar cerul se făcuse deja gri, deși nu era nici măcar ora cinci. Ilinca privea pe fereastră curtea blocului, acoperită cu un strat gros de zăpadă. Luminile din apartamente se aprindeau una câte una, ca niște stele mici în cutii drepte.
– Iar e iarnă… șopti ea, mai mult pentru ea însăși. Nu-mi place iarna. E… rece.
Mama o auzi, dar nu spuse nimic. Îi puse doar o cană de ceai cald pe masă.
– Știu că nu-ți place, spuse Ilinca, luând cana cu grijă, dar… mulțumesc.
Îi plăcea căldura din casă, mirosul de ceai de mere cu scorțișoară, dar gândul la vântul aspru de afară o făcea să-și tragă bluza mai bine pe ea, chiar și în sufragerie.
Telefonul vibra. Mesaj de la prietena ei cea mai bună, Mara.
„Cobori în curte? Avem zăpadă adevărată! Trebuie să vezi!”
Ilinca oftă. Nu voia să pară morocănoasă.
„Nu prea-mi place iarna, dar… ok, cobor puțin”, scrise ea. Apoi adăugă: „Te rog să mă aștepți lângă tobogan.”
Își puse două perechi de șosete, pantaloni groși, hanorac, geacă, fular, căciulă și mănuși. Se mișca greu, de parcă devenise un ursuleț de pluș prea umplut.
– Ești pregătită de expediție polară, zâmbi mama.
– Nu-mi place expediția asta… dar o să fiu politicoasă cu iarna, mormăi Ilinca. Poate mă lasă în pace.
Mama râse și o sărută pe frunte.
– Fii cu minte și bucură-te măcar de ceva: de zăpadă, de prieteni, de aerul rece care te trezește.
Ilinca dădu din cap, hotărâtă totuși să caute ceva bun în ziua asta.
Capitolul 2 – Curtea albă și frigul care pișcă
Când a ieșit din scară, aerul rece i-a umplut plămânii. I se păru că mirosul iernii e curat, ca un prosop proaspăt spălat. Curtea blocului era de nerecunoscut. Băncile aveau pălării groase de zăpadă, iar mașinile păreau niște coline albe.
Sub felinar, lângă tobogan, o aștepta Mara, cu nasul roșu și cu un fular galben, foarte lung.
– Uaaau, ai venit! strigă Mara. Știam eu că ești curajoasă, chiar dacă nu-ți place iarna!
– Nu-mi place… recunoscu Ilinca, dar rămase politicoasă: Dar recunosc că arată… drăguț. Ca într-un glob de sticlă.
Zăpada scârțâia sub bocanci, iar sunetul acesta o făcu să zâmbească puțin, în ciuda frigului care îi pișca obrajii.
– Hai să facem un om de zăpadă, propuse Mara.
Ilinca se aplecă și atinse zăpada cu mănușa.
– E udă și rece, spuse ea, ridicând un bulgăre. Nu-mi place senzația asta… dar e interesant cum se lipește.
Cele două fete începură să rostogolească bulgări mari. Neaua se prindea de ei ca zahărul de un gogoșar.
– Vezi? spuse Mara. Dacă ești deschisă la ceva nou, găsești lucruri faine. Iarna nu e doar frig.
– Încerc, recunoscu Ilinca. Nu promit că o să-mi placă, dar încerc să văd ce-i bun.
Erau doar ele în curte. Blocul le veghea tăcut, cu ferestrele aprinse ici-colo. Se auzeau vag voci de la televizor, râsete de copii de prin apartamente și, de undeva de sus, un câine lătra leneș.
Au ridicat trei bulgări, unul mai mare, unul mijlociu și unul mic. Apoi au adunat crenguțe pentru mâini și au găsit două pietricele pentru ochi.
– N-avem morcov… se plânse Mara.
Ilinca se gândi puțin, apoi își scoase una dintre clame, portocalie, din păr.
– Uite, îi facem nas cu asta. Știu că nu-i morcov adevărat, dar seamănă la culoare.
– Ești genială! zise Mara, cu ochii sclipind. Asta înseamnă să fii deschisă la idei noi.
Ilinca simți un mic fior de mândrie, care o încălzi aproape cât un ceai.
Capitolul 3 – Mănuși ude și o idee îndrăzneață
După un timp, mănușile Ilincăi se umeziseră, iar degetele îi erau reci.
– Nu-mi place cum îmi îngheață mâinile, spuse ea, dar zâmbi politicos. Totuși, omul nostru de zăpadă e cam simpatic.
Omul de zăpadă avea ochi negri, un zâmbet ușor strâmb și nasul-portocaliu din clamă. Părea că le privește recunoscător.
– Știi ce cred eu? zise Mara, trăgându-și fularul mai sus. Că iarna e ca un coleg nou de clasă. La început pare ciudat, rece, nu știi cum să vorbești cu el. Dacă îl refuzi din start, nu-l cunoști niciodată. Dar dacă îi dai o șansă…
Ilinca râse.
– Colegul meu de clasă, Iarna. Bună ziua, nu-mi place de tine, dar sunt politicoasă și încerc să te cunosc, spuse ea, făcând o mică reverență spre cer.
Mara bătu din palme râzând.
– Exact! Hai să-i dăm o șansă. Ce-ai zice să facem un mic traseu prin curte? Un fel de labirint prin zăpadă. Să ne încălzim mișcându-ne.
Ilinca ezită. Ar fi preferat să se întoarcă în casă, la căldură. Dar îi plăcea ideea de joc și voia și ea să fie curajoasă.
– Bine, dar îl facem ordonat, spuse ea, organizată cum era mereu. Un drum care începe de la intrarea în bloc, trece pe lângă leagăne și se întoarce la tobogan.
Au început să calce zăpada în linii, să sape cu picioarele mici „poteci” înguste. Fiecare pas lăsa o urmă clară, ca un desen.
– Uite, așa e și cu lucrurile noi, zise Mara. La început, totul e alb și necunoscut. Dar, cu fiecare pas, trasezi un drum și te obișnuiești.
– Cred că ai dreptate, spuse Ilinca. Nu-mi place frigul, dar… îmi place să descopăr drumuri noi. Și să fac planuri.
Ajunseră la tobogan gâfâind ușor, dar râzând. Obrajii lor erau aprinși, iar zăpada strălucea slab sub lumina felinarului.
Capitolul 4 – Luminile serii și o inimă mai deschisă
Seara se lăsase de-a binelea. Ferestrele blocului luminau zăpada, iar umbrele fetelor se alungeau amuzant pe jos.
– Știi ce mai îmi place un pic la iarnă? recunoscu Ilinca, privind în jur. Îmi place că se văd mai bine luminile. Parcă totul e mai liniștit.
– Aha! strigă Mara. Avem deja două lucruri care îți plac: zăpada și luminile. Mai lucrăm la frig.
– La frig nu știu… Nu-mi place cum îmi intră în gât când vorbesc prea mult, dar promit să nu mă mai plâng atât.
– Nu trebuie să-ți placă tot, spuse Mara. Important e să fii deschisă. Poți să zici: „Nu-mi place, dar încerc să înțeleg. Sau să găsesc ceva bun în asta.”
Ilinca dădu din cap. Îi plăcea cum suna asta. O făcea să se simtă matură, aproape ca o soră mai mare.
Dintr-un apartament se auzi muzică liniștită. De undeva se simțea miros de mâncare caldă, probabil supă. Peste tot, iarna părea mai blândă acum, ca o pătură groasă care acoperă orașul.
– O să pleci în curând? întrebă Mara.
– Da, cred că da. Încep să nu-mi mai simt degetele de la mâini și de la picioare, zise Ilinca, dar o spuse cu un ton calm, aproape glumeț.
– Știi ceva? făcu Mara, aplecându-se să mai ia un pumn de zăpadă. Hai să facem un mic jurământ al iernii.
– Cum adică?
– Să promitem că, de fiecare dată când vine ceva nou și nu ne place, nu-l aruncăm deoparte imediat. Îl privim, îl atingem, încercăm să-l înțelegem. Ca pe iarnă.
Ilinca se gândi. Își amintea de o colegă nouă, care vorbea mai încet și era foarte timidă. La început, nu știuse cum să se poarte cu ea.
– Cred că asta înseamnă să fii cu adevărat deschis, spuse ea încet. Nu doar să spui „bine ai venit”, ci să cauți ce e frumos și bun în celălalt.
Au atins împreună omul de zăpadă, ca și cum ar pecetlui un mic pact.
Capitolul 5 – Căldură în casă, căldură în gânduri
Când Ilinca a intrat din nou în bloc, aerul din scară i s-a părut cald și ușor prăfuit. În lift, și-a privit obrajii roșii în oglinda mică și aburită.
– Parcă sunt o vulpe polară, murmură ea, zâmbind singură.
Mama o aștepta în hol cu un prosop și cu un alt ceai.
– Cum a fost iarna, colega ta nouă? întrebă ea glumind.
Ilinca își scoase încet gecile, mănușile, căciula. Simțea că se dezlipește de frig, strat după strat.
– Să știi că… tot nu-mi place frigul, spuse cu sinceritate. Nu-mi place cum îmi îngheață degetele și cum intră vântul pe la gât. Dar… îmi place omul de zăpadă pe care l-am făcut cu Mara. Îmi place zăpada care scârțâie. Și luminile. Și liniștea de afară.
Mama zâmbi mulțumită.
– Asta se numește să ai mintea și inima deschise. Poți să nu iubești ceva, dar să îl respecți și să cauți părțile lui bune.
Ilinca dădu din cap. Se simțea obosită, dar într-un fel plăcut. Ca după un mic drum mai lung.
După cină, se băgă în pat. Afară, prin perdea, vedea doar o lumină slabă de la felinarul din curte. Își imagina omul de zăpadă stând de pază în noapte.
– Pot să încerc un joc ca să adorm? întrebă ea.
– Sigur, spuse mama, venind lângă ea. Hai să facem un joc de relaxare a corpului. Te ajut eu.
Capitolul 6 – Iarnă liniștită în tot corpul
Ilinca se așeză pe spate, bine învelită. Simțea salteaua moale sub ea.
– Închide ochii, șopti mama. Gândește-te că iarna de afară se transformă într-o iarnă blândă, caldă, înăuntrul tău. Nu rece. Doar liniștită.
Ilinca își închise ochii. Imediat îi apăru în minte curtea blocului, acoperită de zăpadă, dar acum fără frig. Doar lumina felinarului și omul de zăpadă zâmbitor.
– Mai întâi, simte-ți degetele de la picioare, spuse mama încet. Își amintesc cum au călcat prin zăpada rece. Acum sunt în pat, la cald. Lasă-le să se încălzească. Imaginează-ți că le atinge o rază de soare de iarnă.
Ilinca își îndreptă un pic degetele picioarelor, apoi le lăsă moi, grele și calde. Parcă pluteau.
– Apoi picioarele întregi. Genunchii, coapsele. Au alergat prin curte, au făcut poteci. Acum nu mai au nimic de făcut. Pot să se odihnească. Simte cum devin grele și liniștite.
Ilinca simți că picioarele ei se afundă în saltea, ca în zăpadă moale, dar caldă.
– Acum burta și spatele, continuă mama. S-au îndoit și s-au întins când făceai omul de zăpadă. Acum nu le mai ceri nimic. Inspiră adânc… și expiră încet. Lasă burta să se relaxeze, ca un fulg care cade încet.
Fata respiră adânc. Simțea cum aerul rece de afară fusese înlocuit de aer cald, dulce.
– Pieptul tău se liniștește. Inima bate calm. A făcut față la frig, la joc, la emoții. Acum bate liniștit, ca un ceas blând.
Ilinca își imaginează inima ca o luminiță roșie, caldă, în mijlocul unui câmp de zăpadă. Nu e frig deloc acolo. E doar pace.
– Acum umerii și brațele, spuse mama cu voce din ce în ce mai joasă. Au ridicat bulgări, au tras de sanie, au desenat poteci. Acum pot să se odihnească. Lasă-ți umerii să cadă în pernă. Brațele devin grele și moi, ca două eșarfe așezate pe pat.
Ilinca simți cum îi alunecă ușor brațele pe lângă corp. Mâinile nu o mai dor, nu mai sunt ude și reci. Sunt uscate, calde și liniștite.
– Gâtul și capul, continuă mama. Gâtul tău a simțit vântul. Acum e în siguranță. Lasă-l să se destindă. Capul tău a avut multe gânduri astăzi: despre iarnă, despre frig, despre curaj. Acum poate să se oprească puțin. Fruntea se netezește, ochii se odihnesc, obrajii se încălzesc.
Ilinca își simți fruntea ușoară, ca și cum cineva îi ștergea toate grijile cu o cârpă moale. Maxilarul i se relaxă, buzele i se întredeschiseră puțin.
– Ești ca într-o curte de bloc acoperită de zăpadă, șopti mama. Totul e liniștit. Nu e frig, nu e zgomot. Doar tu, învelită ca într-o pătură de iarnă blândă. Ai făcut ceva nou azi. Ai fost deschisă. Ai descoperit că și ce nu-ți place poate ascunde lucruri frumoase.
Ilinca își imagină încă o dată pe ea și pe Mara lângă omul de zăpadă. Apoi imaginea se topi încet, ca un fulg pe palmă.
– Acum tot corpul tău e relaxat, continuă mama. De la degetele picioarelor până la creștet. Ca și cum o ninsoare foarte, foarte fină de căldură te acoperă. Poți să dormi liniștită. Iarna de afară are grijă de oraș, iar căldura din tine are grijă de tine.
Ilinca simțea că plutește. Picioarele, brațele, burta, pieptul, capul – toate erau calde și liniștite. Un gând mic i se strecură în minte, ca o șoaptă:
„Nu-mi place frigul… dar pot să fiu prietenă cu iarna.”
Apoi gândul se stinse ușor, iar somnul o cuprinse, blând, ca o pătură albă și moale.
