A fost odată o prințesă care ținea ordine în armuri. Se numea Prințesa Clopoțica, pentru că râsul ei suna ca un clopoțel mic, și pentru că mereu purta o fustă cu clopoței cusute la tiv. Clopoțica era gafea cea bună: se împiedica de propriile șireturi, încurca paginile cărților și uneori punea lingura în pahar în loc de farfurie. Dar toți o iubeau, pentru că din fiecare greșeală ieșea o poveste și din fiecare poveste, o lecție dulce.
În regatul Zâmbiland, toate lucrurile erau puțin întâmplătoare. Fluturii aveau buzunare mici, castelul avea ferestre care chicoteau când le deschideai, iar copacii dădeau fructe rotunde și colorate care îți schimbau culoarea șosetelor pentru o clipă. Armurile de la Sala Cavalerilor nu erau lipsite de personalitate: unele chicoteau când cineva le atinge, altele făceau mici tumbe de foame de praf. Era misiunea Prințesei Clopoțica să le pună în ordine, să le curețe, să le pună pe rând, cuminte, pe suporturi. Voia să fie totul strălucitor, dar nu mereu totul era simplu.
Capitolul I — Armurile ce chicoteau
Într-o dimineață cu soare zâmbitor, Clopoțica a intrat în sala mare a armurilor. Ușa s-a deschis cu un oftat de hârtie creponată și covorul s-a ghemuit ca o pisică leneșă. Armurile așteptau, nemișcate... sau așa credea ea. Un scut a închis ochii și a clipit, o cască a scos o piuitură ca un ceainic, iar o suliță a început să danseze pe podea, cu o grație ciudată.
— Buna dimineața! a zis Clopoțica, cu o voce mică și curioasă. Azi e zi de ordine.
A luat o mătură de pene care avea propria-i personalitate și a început să scuture praful. Pe măsură ce mătura gâdila armurile, acestea ofteau, șușoteau și, din când în când, trăgeau mici glume: o sabie își făcea lustrul cu o bucată de stofă, o pereche de cizme se legăna ca niște păsări în hamac.
Clopoțica a zâmbit larg. "Ordine cu veselie", își spuse. A pus un coif în locul lui, dar coiful a fugit sub un covor zburător, lăsând-o cu două mănuși care au început să joace șotron pe podea. Mănușile numărau: unu, doi, trei! și când Clopoțica a vrut să le potrivească, ele au făcut o piruetă și s-au băgat singure pe mânecile hainei de cavaler.
- Hai, hai, să fim cuminți! murmură Prințesa, dar glasul ei scăpărea de bucurie. Asta era joaca ei preferată: ordonarea armurilor care se prefăceau că sunt vii.
Și totuși, în mijlocul atâtor chicote și foșnete, se ițea o problemă: o armură mare, de argint, numită Marele Glugă, nu voia deloc să stea la locul ei. Se întorcea, se răsucea, se înfășura cu o mantie, își arăta umbra și apoi făcea o bowă. Când Clopoțica a încercat s-o îndrepte, armura s-a dus singură spre o ușă mică pe care nimeni nu o folosea.
— Nu, nu, nu! a spus Clopoțica și a fugit după ea, cu șnurii rochie fâlfâind. Nu era curioasă numai ea; și armura părea să fi auzit de o aventură care o chemă.
Capitolul II — Podeaua care șuiera și covoarele zburătoare
Ușa mică s-a deschis într-un coridor care mirosea a bomboane și a iarbă proaspătă. Coridorul șuiera de vântul unor râsete, iar la capătul lui se zărea Sala Tapisurilor Zburătoare — o încăpere plină de covoare care așteptau orele lor de zbor ca niște păsări somnoroase. Covoarele aveau culori de curcubeu și pete de scântei; unele purtau ochelari, altele aveau buzunare unde ascundeau semințe de floare de somn.
Marele Glugă s-a strecurat printre covoare și s-a ascuns sub cel mai mare, care avea modelul unei pisici somnole. Covoarele au ridicat un colț, ca niște gene, și au început să foșnească ca o conversație secretă.
Clopoțica a intrat în sală. "Aici, aici, te prind", a spus ea, dar vocea i s-a schimbat în uimire: covoarele au început să plutească ușor, ca niște frunze în vânt. Un covor mic și roșu a zburat peste capul ei, făcând bucle în aer. Unul s-a îndreptat spre un perete și a început să spună bancuri micilor scuturi atârnate acolo. Toată sala era o orchestră de foșnete.
Clopoțica a tras de marginea covorului pisică și, sub el, Marele Glugă a scos un oftat de argint. Dar mai avea o problemă: Gluga nu se putea opri din a pocni din fulgere de bucurie. Fiecare pătrundere în aer îl făcea să spumegă de râs, iar râsul lui făcea pete de lumină care făceau covoarele să-și schimbe culoarea.
— O, nu! a spus Clopoțica, în vreme ce covorul roșu făcea o rotire, desenând inimi în aer. Dacă armura se trezește prea mult, va face un curcubeu uriaș și toți cavaleri vor începe să danseze polka cu cămilele de pluș. Trebuie să fim prudenți.
Ea știa ce înseamnă prudența: nu să nu râzi, ci să râzi cu grijă, astfel încât lumea să rămână întreagă. A luat o panglică albastră și a început să lege cu blândețe coifurile ca pe niște baloane. A încercat să-i țină de vorbă pe covoare cu o poveste mică: "A fost o dată un fluture care-și pierduse poezia..." și covoarele se aplecau să asculte, ca niște urechi de cerb. Gluga se potoli puțin, fiindcă, până la urmă, nimic nu iubea mai mult decât o poveste bine spusă.
Cu fiecare poveste, armura se așeza tot mai cuminte. Clopoțica îl mângâia cu cuvinte: "este bine, ești în siguranță", și armura răspundea cu un surâs de metal. Covoarele iarăși făceau bucle, dar acum erau bucle de mătase, nu furtuni. Sala se umplu de o liniște care zâmbi.
Dar chiar când Clopoțica credea că totul e rezolvat, un covor mic, care-l miorlăia tocmai de se trezea, a scos o bubuitură și-a... a țâșnit sus, luând cu el un coif micuț care era atârnat pe perete. Coiful a zburat, a făcut o spirală și a aterizat pe capul Prințesei! A luat-o prin surprindere: pentru o clipă, Clopoțica a văzut lumea pe dos, cu ferestrele chicotind și cu o pălărie țopăind.
— Oh! a exclamat ea, dar părul i s-a împletit într-un zâmbet. Coiful era prea mare, dar strecurat în el, teatrul și joaca se schimbau în curiozitate.
Atrasă de micile lucruri neașteptate, Clopoțica a pornit un joc: "Hai să facem o paradă de armuri cuminte!" A început să danseze încet, și armurile s-au întors ordonate după pași. Povestea pe care o spunea, cu ritm, făcea ca fiecare armură să-și găsească locul. Covoarele s-au așezat la rând, ca niște trenulețe de joacă, iar Marele Glugă, calm ca o ploaie de vară, s-a aliniat cu restul.
Capitolul III — Pălăria potrivită
Când sala deveni o carte deschisă de ordini și zâmbete, Prințesa Clopoțica și-a dat seama că în timpul aventurii i s-a pierdut pălăria preferată — una mică, cu o panglică verde-mint, pe care o purta când vroia să fie serioasă dar și veselă. A început să o caute peste tot: între armuri, sub covoare, în buzunarele ochelarilor de covor. Covoarele chicoteau, ascunzându-se jucăuș, și chiar o pereche de cizme i-a dat din toc ca semn că a văzut ceva mic.
— Poate că a zburat, a spus o sabie cu voce de lumânărică. Și poate că vrea să vadă lumea.
Clopoțica, gafea curajoasă, a urcat într-un covor roșu care încă mai visa la nuntă. Covorul a făcut o plimbare scurtă și i-a arătat pe toți prietenii ei: armurile aranjate, cavalerii de pluș aplaudând, scuturile care încă mai maiau de fericire. Peste tot, micile zâmbete lăsau urme de prudență: un cavaler își legase bine șireturile, un scut își așezase o pernă sub bărbie.
Și atunci, în colț, a văzut un pic de panglică verde-mint. Era pălăria ei! Însă în jurul panglicii se adunase un mic cor de șoapte: "Ia pălăria și pune-o cu grijă." Erau toate armurile, covoarele și chiar Gluga care, cu un oftat, a spus:
— Pălăria nu e doar pentru cap, a mai spus Gluga. E pentru a ne aminti să fim prudenți când ne distrăm. Așază-o cu blândețe.
Clopoțica s-a aplecat, a ridicat pălăria și a zâmbit. A simțit cum regatul întreg se uita la un gest mic dar mare: cum pui o pălărie la loc, cu atenție. A dat un tur mic de curte pe covorul roșu, și toți prietenii au băgat nasul în joacă, aplaudând cuminte.
La capăt, s-a oprit înainte de a o pune pe cap. A privit în jur: armurile zâmbeau, covoarele se înfășurau ca pături calde și soarele intra printr-o fereastră ce chicotea de fericire. Clopoțica a ales locul cel mai bun: o mică băncuță de lemn, unde pălăria putea să respire și să se odihnească.
Așezarea pălăriei a fost un mic eveniment. Toți s-au oprit pentru o clipă. S-a simțit un fâlfâit de aripi, o notă muzicală ca de linguriță care lovește o ceașcă și apoi... o liniște bună. Clopoțica a așezat pălăria cu grijă, ca pe o floare fragilă, și a șoptit:
— Mulțumesc, prietene. E locul cel mai bun.
Pălăria a zâmbit, dacă o pălărie poate zâmbi. Și la fel a zâmbit și Prințesa: pentru că, în acel moment, a înțeles că prudența e o joacă blândă. Nu înseamnă să nu te arunci, ci să știi cum să cazi fără zgâriere și cum să te ridici cu un zâmbet. Toți au învățat asta: armurile au încetat să sară, covoarele s-au legănat ca niște mame după somn, iar Gluga a făcut o plecăciune mică, respectuoasă.
În drumul înapoi spre sală, Clopoțica a pus fiecare armură la loc, cu o poveste mică pentru fiecare: "Tu ai apărut când eram tristă", "Tu m-ai făcut să râd când ploua", "Tu mi-ai ținut scutul." Și armurile ascultau, lucindu-se ca niște soarele mic de dimineață.
Când toate au fost pregătite, sala părea un tablou de liniște vesele: armuri la rând, covoare pline de scârțâituri fericite, și un mic tablou pe băncuță — pălăria, așezată cuminte. Prințesa Clopoțica a simțit o căldură în piept, ca o plapumă de curcubeu. A plecat spre fereastră, a tras perdeaua care chicotea și a privit regatul care-și făcea somnul de după-amiază.
Și astfel, cu un oftat ușor și cu un zâmbet mic, a pus mâna pe pălăria ei și—cu un gest plin de grijă și mândrie—pălăria a fost așezată.
