A fost odată, ca niciodată, o prințesă pe nume Zânaida, în Regatul Sclipiciului Domol, unde broaștele purtau coroane de sticlă și oglinzile spuneau „Bună dimineața!” chiar și la prânz. Zânaida era isteață, curajoasă și un pic… ștrengăriță. Nu din aceea care ascunde piper în supa dragonului (deși recunoștea că sună tentant), ci din aceea care găsea mereu o idee nouă ca să facă lumea să râdă.
Într-o dimineață, când soarele își pieptăna razele ca pe niște panglici aurii, Zânaida a descoperit în pivniță o cutie veche, scrijelită cu litere: „A NU SE DESCHIDE DECÂT DACĂ EȘTI PREA PLICTISIT”.
„Prea plictisită? Eu? Niciodată… doar puțin,” a chicotit ea și a ridicat capacul.
Înăuntru era o hartă, o cheie mică și un bilețel: „Pentru râs și răcorire, construiește o masă de apă. Dar ai grijă: prea multă apă face balet, prea puțină face oftat.”
Zânaida a făcut ochii mari. „O masă de apă! Adică o masă care… este apă? Sau care servește apă? Sau care se supără dacă nu are apă?”
Din spatele ei s-a auzit un „Hâc!” politicos. Era spiridușul de palat, Piticel Puf, cu o pălărie cât o ceașcă de ceai.
„Masa de apă e ca o masă normală,” a explicat el, „doar că… se unduiește. Și, din când în când, face bule de râs.”
Zânaida și-a frecat palmele. „Atunci să o facem! Dar echilibrat. Ca în viață: nici prea-prea, nici foarte-foarte.”
Capitolul 1
În curtea castelului, lângă fântâna care cânta doine când îi aruncai un bănuț, Zânaida și Piticel Puf au strâns ce le trebuia: o scândură de lună (adică o scândură albă, lăcuită cu praf de licurici), patru picioare de masă împrumutate de la un scaun care se credea girafă și un lighean fermecat.
„Ligheanul e cam… lighean,” a zis Zânaida.
„E un lighean cu personalitate,” a corectat Piticel Puf. „Spune ‘plosc' în șapte feluri.”
Au pus scândura de lună deasupra, au fixat picioarele, iar în mijloc au așezat ligheanul fermecat, ca o inimă care urma să bată cu apă.
„Acum turnăm apă,” a spus prințesa, ținând un ulcior.
„Încet,” a zis Piticel Puf, ridicând un deget. „Aici e partea cu echilibrul.”
Zânaida a turnat o picătură. Masa a făcut „poc!” și a tușit ca un moșneag.
„Prea puțin,” a zis Zânaida și a turnat încă.
Masa a început să tremure fericită, ca o budincă în zi de sărbătoare. Apoi, deodată, a țâșnit o fântâniță mică și i-a stropit nasul.
„Aha!” a râs prințesa. „Masa îmi face cu ochiul, dar cu apă!”
„Mai domol,” a șoptit Piticel Puf.
Zânaida a turnat exact cât trebuie: nici să se reverse, nici să se supere. Masa s-a liniștit și a început să unduiască ușor, ca un lac sub vânt.
Și, ca să fie și mai amuzant, pe suprafața ei au apărut, din bule, tacâmuri de apă: o furculiță care gâdila, un cuțit care nu tăia, doar făcea „țac-țac” și o lingură care spunea: „Sunt foarte serioasă!” deși era clar că glumea.
„Perfect!” a zis Zânaida. „O masă de apă pentru… pentru ce?”
Atunci harta din cutie s-a desfășurat singură și a arătat o săgeată către Salonul de Jocuri al Regatului, un loc faimos unde până și cărțile de joc își schimbau singure costumele.
„Acolo,” a zis Piticel Puf, „se ține astăzi Concursul de Noroc și Năzbâtii.”
Zânaida a strălucit. „Atunci masa noastră merge la concurs!”
Capitolul 2
Drumul spre Salonul de Jocuri trecea prin Pădurea Cuoglindită, unde copacii aveau frunze lucioase și îți arătau coafura din orice unghi. Pe potecă, masa de apă mergea singură, pe picioarele împrumutate, făcând „pleosc-pleosc” ca niște pași de rață elegantă.
„Nu alerga!” i-a spus Zânaida. „Nu suntem într-o cursă de… supă.”
Masa a clipit cu o bulă și s-a domolit.
La un moment dat, o vulpe cu aripi de fluture le-a sărit în față.
„Parolă!” a zis vulpea, făcând o reverență. „Ca să treceți, trebuie să spuneți un adevăr, un râs și un ‘te rog'.”
Zânaida a ridicat bărbia: „Adevăr: mi-e foame. Râs: ha-ha! ‘Te rog': te rog să ne lași să trecem.”
Vulpea a chicotit: „Corect și politicos. Dar aveți grijă: în salon, jocurile îi fac pe unii să uite măsura.”
„Eu n-o uit,” a promis Zânaida. „Am o masă care-mi amintește cu stropi.”
Vulpea le-a făcut loc, iar masa a lăsat în urma ei o dâră de picături strălucitoare, ca niște mărgele rătăcite.
Capitolul 3
Salonul de Jocuri era într-un turn rotund, cu ferestre ca niște ochi curioși. Înăuntru, covorul era desenat cu spirale, zarurile săreau singure, iar roata norocului cânta „La-la-la!” când se oprea.
„Bine ați venit!” a strigat Maestrul de Jocuri, un motan în frac, cu monoclu și mustăți ca două semne de întrebare. „Astăzi avem jocuri de ghicit, jocuri de nimerit și jocuri de… păcălit. Dar doar păcălit pe bune, adică în glumă!”
Prințesa Zânaida a împins masa de apă în mijloc.
„Ce aduceți?” a întrebat motanul, adulmecând.
„O masă de apă,” a spus Zânaida. „Pentru echilibru și hohote.”
Motanul a făcut ochii cât două farfurioare. „Îndrăzneț! O voi testa. Jocul se numește ‘Turnul Biscuiților'. Construiești un turn din biscuiți. Dacă se prăbușește, pierzi.”
„Pe masa mea?” a întrebat Zânaida.
„Pe masa ta,” a miorlăit motanul, satisfăcut.
Piticul Puf a șoptit: „Biscuiții pe apă… sună ca o corabie fără cârmă.”
„De asta suntem aici,” a șoptit Zânaida înapoi. „Să fim cu cârma în cap.”
Așezară biscuiții. Masa unduia blând. Turnul creștea: unu, doi, trei… la al patrulea biscuiț, masa a făcut o mică bulă care a scăpat un „Hihihi!”, iar biscuițul a alunecat.
„Hei!” a zis Zânaida, punând palma pe margine. „Calm. Doar puțin calm.”
Masa s-a liniștit, ca un cățel care a primit un „șezi”. Turnul a ajuns până la șapte biscuiți, tremurând ca un poet în fața publicului.
Motanul a zâmbit șiret: „Acum… suflă.”
„Să suflu?” a întrebat Zânaida.
„Regulile sunt reguli,” a zis motanul, și mustățile i s-au curbat ca niște paranteze.
Zânaida a suflat un pic. Turnul s-a clătinat. Masa a răspuns cu o valurire. Se auzea un „oooo!” în sală, ca la teatru.
„Nu suflu mult,” a spus prințesa, oprindu-se. „Echilibrul, domnule motan. Sufli cât să răcorești, nu cât să zbori.”
Motanul a pufnit, dar turnul a rămas în picioare.
Atunci, cineva din mulțime—un cavaler cu armură lucioasă—s-a apropiat și a strigat: „Eu suflu tare! Eu sunt campionul!”
A suflat ca un vânt de iarnă. Turnul s-a dus „Paf!” direct în lighean. Biscuiții au plutit ca niște bărcuțe triste.
Toată lumea a izbucnit în râs. Motanul a încercat să pară supărat, dar i se mișcau urechile amuzate.
Zânaida a spus blând: „Vezi? Prea mult strică. Prea puțin nu ajută. Doar cât trebuie.”
Cavalerul, ud pe vizieră, a mormăit: „Bine… recunosc. Am suflat ca un dragon cu alergie.”
„Dragonii cu alergie sunt foarte respectabili,” a zis Piticel Puf. „Dar și ei își iau batista.”
Capitolul 4
Motanul Maestru de Jocuri a bătut din lăbuțe. „Ai câștigat runda, Prințeso! Dar avem o provocare finală: ‘Jocul Valului Potrivit'. Trebuie să faci masa să creeze un val exact cât să miște o monedă până la cercul câștigător. Dacă valul e prea mare, moneda sare peste cerc. Dacă e prea mic, nici nu ajunge.”
Zânaida a luat o monedă de argint, pe care era gravat un zâmbet. A pus-o pe suprafața apei. Moneda plutea, legănată, ca o frunză pe pârâu.
„Hai, masă,” a șoptit ea. „Un val mic, mic, cât un gând bun.”
Masa a făcut „plosc” discret. Moneda s-a mișcat puțin.
„Încă un strop,” a spus Zânaida.
„Plosc-plosc,” a răspuns masa, foarte serioasă, de parcă ar fi fost profesoară de valuri.
Moneda a alunecat spre cerc. În salon se făcuse liniște. Până și zarurile se opriseră, jenate că fac gălăgie.
Atunci, lingura de apă de pe masă a zis tare: „Sunt foarte serioasă!” și a izbucnit într-un „Hăhă!” care a făcut o vibrație.
Moneda a sărit un pic, aproape să treacă peste cerc.
„Ei!” a zis Zânaida, apăsând ușor cu degetul pe margine. „Serioasă, dar nu chiar așa!”
Masa s-a echilibrat. Moneda a căzut exact în cerc, cu un „cling!” frumos, ca un clopoțel de prăjitură.
Salonul a explodat în aplauze. Motanul a ridicat monoclu: „Ei bine! Ai dovedit cea mai grea magie: măsura.”
Zânaida a făcut o reverență. „În basme, unii caută comori, alții caută dragoni. Eu am căutat… cât e potrivit.”
„Și ai găsit,” a zis Piticel Puf, ștergându-și o picătură de pe nas.
Motanul le-a oferit premiul: un săculeț cu frunze uscate de plante fermecate. „Pentru o tisane care miroase a final fericit,” a spus el.
Capitolul 5
Seara, în castel, Zânaida a pus frunzele în ceainic. Fântâna din curte fredona încet, ca să nu deranjeze. Masa de apă stătea lângă ea, liniștită, unduind abia cât să-ți amintești că și apa poate fi cuminte.
„Cât pui?” a întrebat Piticel Puf, mirosind săculețul.
„Nici prea mult, nici prea puțin,” a spus Zânaida. „Exact cât să simți mirosul și să-ți fie bine.”
A turnat apă caldă, iar aburul s-a ridicat în spirale, ca niște panglici invizibile. Camera s-a umplut de parfum de tisane: dulce, liniștitor, cu un strop de râs, de parcă frunzele știau glume.
Masa de apă a făcut un „plosc” mic, ca un „noapte bună”.
„Ai fost grozavă,” a spus Piticel Puf. „Ai învins fără să te cerți cu nimeni. Ai râs fără să rănești. Ai câștigat fără să te umfli ca un balon.”
Zânaida a sorbit din cană. „Echilibrul e ca o joacă: dacă tragi prea tare, se rupe. Dacă nu tragi deloc, nu se mișcă. Dar dacă tragi cât trebuie… te distrezi.”
În regatul fermecat, oglinzile au șoptit „Bravo!” în timp ce lumânările își micșorau flacăra, ca să nu fie prea luminoase. Iar prințesa, cu aroma de tisane în aer, a zâmbit somnoros, știind că mâine va găsi o altă năzbâtie—una potrivită, desigur.
